Cârmacii

 

Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, și văzut-am a lor fețe luminoase,
Ș-am văzut maimuțăria, strâmbăturile grețoase
Astor molii, astor ciocli, dezmățați copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiții, sufletul și cinstea lumei,
Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuți,
Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuți.
I-am văzut păpuși gătite, tologiți în jețuri moi,
Trântori, fără nici o grijă, și străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale țării măruntaie
Și cătând, nesocotiții, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai
rămas teafăr.

Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru sub medalii și sub hainele bogate
Clocotește-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocotește crima . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . Stoarceți, stoarceți măduva din țară!
Nu vă pese! Striviți totul! Cugetați că poate mâini
O să pierdeți cârma țării ș-or să vină alți stăpâni.

Deci, pârjol și jaf! Opinca hoitul să rămână os

Ca să nu mai aibă alții, după voi, nimic de ros.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri și-n dantele

Vă-nveliți a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtați hrana ce lipsește unei jumătăți de țară,
Spuneți, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc și vi s-arată
Ca atâtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată?

Vai, acele pietre scumpe ochi focoși sub geana serii
Credeți voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile țării!

Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână
Călărețul, o maimuță, care ține-n a ei mână
Frâul tău a ta viață. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ți trosnesc dinții din gură,
Te oprește: să răsufle vrea scârboasa pocitură.

Vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns
Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăști nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Țin a tale zile-n mână, ș-a ta cinste sub călcâi.
Și călări pe tine, țară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împărați călări pe trestii.
Ei sunt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală

De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma țării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, și pe valurile mării!
Și când cugeți c-acești trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri și prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Și când vezi pe-a vieții scară unde-au fost și unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeți și crunt
Privesc azi din înălțime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiți cum se răsfață, cum își fac de cap mișeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!

Ș-apoi, după ce-au dat palme, și-au scuipat în fața țării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul acești oameni de nimic, acești mișei

Au curaju-n fața lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea țara! Îi vrea țara? Auziți nerușinare!
Vai, de-ar fi pe voia țării, știți voi unde v-ați trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în țară cinste, muncă, propășire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin lingușire
Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe!
Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte
Când te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,
Înțelepții sunt victime, ticăloșii sunt călăi!

Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ți mască, fă-te blând,
Pleacă-ți fruntea ta cucernic, bate-ți pieptul tău strigând:
Scumpa, draga Românie, idolul vieții mele!
Și când vei fi Leu, pisică, scoate-ți ghearele din piele!
Iată norma după care poți s-ajungi unde poftești!

Ș-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roșești,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ți sabia în gâtul conștiinței tale-ntăi!

Asta-i lecția pe care o lăsați posterității!
Ah, cumplit v-ați râs de lege și de cumpăna dreptății,
Și de oameni, și de țară, și de tot ce-i sfânt pe lume!

Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Și vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiți,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiți.

Tîrgoviște, 1881, iunie