Câteva amintiri

 

Ca adolescent, în casa părinților mei, am cunoscut ziarele cari apăreau atunci „în Austro-Ungaria", și a căror limbă a fost atât de scărmănată de Titu Maiorescu („Limba română în jurnalele“ etc.) Acestea erau „Federațiunea“ din Budapesta, „Albina“ din Viena, pe cari le redactau Alexandru Roman și Vicențiu Babeș, venite în urma „Gazetei Transilvaniei“ a lui George Bariț. Alexandru Roman, pentru articolele lui din „Federațiunea“, a fost condamnat de justiția maghiară la un an de închisoare, în care timp în mod benevol l-a înlocuit deputatul Dr. Jos. Hodoșiu, neuitatul meu părinte. Noi, copilandri încă, nu eram desigur în stare să prețuim articolele politice din acele ziare, și răsfoiam mai bucuros „Foaia pentru minte, inimă și literatură“, care apărea ca supliment al „Gazetei Transilvaniei“ și chiar „Familia“, „foaie beletristică“, începută de Iosif Vulcan prin 1865, sau „Gura Satului", gazetă umoristică întemeiată de acelaș. Din „tară“ aveam „Românul“ lui C. A. Rosetti; — ziarul fiind la un moment oprit de a mai intra în Ungaria, deputatul Dr. Ios. Hodoșiu a făcut în Camera din Budapesta o interpelare, care a avut soarta știută a interpelărilor: răspuns evaziv și trecerea la ordinea zilei. Câtva timp C. A. Rosetti a trimis „Românul“ părintelui meu în plic închis și tipărit înadins pe hârtie subțire; acea colecție, dacă mai există, ar putea fi interesantă, pentru istoricul presei române. Mai târziu, Rosetti a găsit subterfugiul de a trimite „Românul“ peste Carpați sub titlu schimbat: „Unul pentru altul“, în care se cuprindea și o aluzie prea fină pentru cenzura maghiară. Mai târziu, când intrarea ziarelor din țară era oprită pe capete de către autoritățile ungurești, sistemul a luat o mare extensiune și ziarele din București ne sosiau subt cele mai felurite titluri, schimbate adesea dela o săptămână la alta.

Astfel ziarul „Națiunea“ al lui Dumitru Brătianu (fratele mai mare al lui I. C. Brătianu) la care mi-am continuat ucenicia gazetărească, începută la vârsta de 18 ani la „Poporul“ lui N. Bassarabescu, elevul predilect al lui Cezar Boliac, — se trimetea sub titluri pentru variarea cărora ne stătea la ușoară dispoziție întreg vocabularul limbii române. — Mai greu a fost cu „Unitatea națională“ a lui George Secășianu, gazetă franc irredentistă, la care am colaborat de asemenea; atunci, în desperarea de cauză, Secășianu a trimis, prin inimosul Droc-Bănciulescu și alții, acele faimoase manifestații roșii împărțite în Ardeal, și a căror consecință a fost expulzarea din tară — cerută dela Viena — a lui Secășianu, Ocașanu, Droc-Bănciulescu, Corneanu la cari s’a adăogat acea a lui N. și Al. Ciurcu, tatăl și fiul, acesta din urmă întemeietor și director al ziarului naționalist în limba franceză „L’Indépendance roumaine“, cu toate că aceștia n’aveau aface nimic cu „manifestele roșii“. Era aniversarea de o sută de ani a revoluției lui Horia.

În gazetăria noastră din Ardeal se producea o schimbare, determinată de influența literar culturală a lui Titu Maiorescu. Când el scria împotriva „limbii jurnalelor din Austro-Ungaria“, i s’a răspuns că acestea sunt lucruri de nimic față de lupta politică ce acele jurnale o purtau. „Satul arde, baba se piaptănă” ... Totuși, această pieptănătură, adică importanța ei, a fost recunoscută de generația mai nouă a unor tineri studioși universitari ardeleni, concentrați atunci la societatea academică „România Jună” din Viena. Acolo a fost pepiniera, de unde au pornit susținătorii curentului nou, și ’n ce privește gazetăria ardeleană.

Această gazetărie nu începe însă cu „Tribuna“ din Sibiu, cum se pare că îndeobște se crede. Mai nainte a apărut „Orientul latin“ la Brașov, scos de frații Aron și N. Densușianu, prim-redactor fiind Teofil Frâncu, om de legi și de condei, care mai târziu a pribegit în București, unde a rămas, printre prieteni și cunoscuți, ca un tip, atât prin temeinicele-i cunoștințe multiple, cât și prin stăruința-i de a persista în pronunția lui moțească de acasă. Părții literare a „Orientului latin“ i-a dat un prețios concurs profesorul Ion Al. Lapedatu, a cărui limbă curată literară era pe vremea aceea o revelațiune. Uitat fără de vreme.

Nici n’a fost „Tribuna“ înființată de Ioan Slavici. Acest mare scriitor a fost chemat să dirijeze foaia, — dar întemeietorii ei au fost aceia, cari mai dinainte se grupaseră în jurul unei „Foițe a Telegrafului Român“. Erau aceștia frații Aurel și Eugen Brote, redactorul „Telegrafului“ N. Cristea apoi A. Bechnitz, profesorul D. Popovici-Barcianu, — cari se vedeau prea strâmtorați în „Foița“, văzută de altfel cu ochi răi de mitropolitul de atuncea.

Despre Bechnitz mi-a rămas o amintire ce nu pot s’o uit. Par'că-l văd în redacția „Tribunei“, plimbându-se în sus și-n jos — nu l-am văzut niciodată șezând pe scaun — și dând îndrumări și explicații. In redacția „Tribunei“ nu era nevoe de „Lexicon de conversație“, — Bechnitz îi ținea locul, le știa pe toate, — numai lui George Coșbuc nu putea să-i dea îndrumări, fiindcă acesta repede își lua pălăria și o ștergea în hoinărelile lui poetice. Septimiu Albini, el însuși un fel de dicționar enciclopedic, zâmbia și primia indigetările lui Bechnitz fără să discute, pe când într’o odăiță alături Slavici aprindea o țigară dela alta, și nu îndrepta nimic în manuscrisul lui, ci dacă i se părea că nu nimerise bine o frază, rupea fila și începea alta.

Slavici ar fi voit să mă opriască la „Tribuna“, — dar nu s’a putut, din cauza unor încurcături militare, cam la fel cu acelea ale lui Coșbuc. În amintirile lui despre acesta, Ioan Slavici spune că odată i-a dat un concediu, ca să se ducă la Năsăud să-și aranjeze situația militară. Însă la Copșa-mică, s’a întâlnit Coșbuc cu Gorun, au pornit într’o discuție despre limbă, și s’au pomenit amândoi la Blaj, unde au continuat-o. Coșbuc a rămas cu situația-i militară nelămurită, cași Gorun. Mai târziu s’au întâlnit amândoi la București.

Să mi se ierte aceste amintiri cam descusute. Am colaborat mult pe urmă la ziarele noastre, „Tribuna“, „Românul“ din Arad. — de cele mai multe ori în mod anonim; — dar despre acestea las’ să vorbiască alții.

Vina acestor divagațiuni să o poarte tinerii mei confrați, cari mi au cerut „un articol pentru Almanahul Presei române din Ardeal“, — articol pe care nu puteam să-l refuz, ca „membru de onoare al Sindicatului“. L-am dat așa, ca simple amintiri, fără o documentare, pentru a cărei migăleală n’am niciun îndemn firesc. Poetul a covârșit întotdeauna la mine pe gazetar. Dar gazetarii rămân pentru mine confrații pe cari îi stimez și îi iubesc.