Cîntec păstoresc

 

    Păstoreaua cea-ndrăgită
    Poartă turma tot mîhnită
    Ei, floricica cîmpului
    Nu-i dă odihna sufletului.
    Iar viersul păsărelilor
    O dau și la mai mult amor.
    Toate-i par că să jelesc
    Para dragostei tînjesc.
    O fîntînă preacurată
    Oglindă-i unde ea cată.
    Or după chip n-o cunoaște
    Ce-n inimă-ș simte a naște.
    Fata-i zice, foc curat
    Ochii, suflet tulburat.
    Ea cu lacrămile sale
    Mulțește apa spre vale,
    Zicînd : — Tă rog, rîule, spune
    Celui ce l-amar mă pune
    Că dă curgi acum mai tare,
    Din lăcrămi ești așa mare.