Cîtea-n varză

 

A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un sîrb. El avea o spuză de copii și era așa de țigănos, de-și mînca de sub unghii, cum se zice.

Cînd se ducea și el, ca toți ai lor, prin sate să cumpere grîu sau alte boabe, ca să facă negoț, apoi nu era destul că se tocmea cu bietul român, tocmeală ca la ușa oborului, nu era destul că rădea banița cum îi plăcea lui, nu era destul că lua 21 de banițe în chilă în loc de 20, apoi se țigănea pînă i se ura românului, cerînd să-i mai adaoge pe d-asupra cîte o jumătate de baniță. Și românul îi da, numai să se cotorosească de atîta cerșetorie și să scape de gheonoaia cața dracului.

Încolo era om de casă, trăia bine cu sîrboaica lui, și coprinsul lor era coprins. Nevasta lui toată ziua muncea și astîmpăr nu mai avea. Spuza aia de copii o făcea de multe ori să nu știe unde-i stă capul de lucru. Vezi că fusese rodnică sîrboaica. Copiii lor, povestea cîntecului:

Doi în brațe,

Doi în mațe,

Doi de poale li s-agață:

Și Marica,

Și Săftica;

Dar Matei

Și Dolofei

Care sunt mai mititei…

Și așa crescură copiii, mai cu chiu, mai cu vai, pînă ce ăl mai mare se făcu de însurat.

Umbla sîrbul, umbla sîrboaica, ca să-și găsească nuroră și o și bobiră. Ei auziră de fata unui român bogat, chiabur, care era și frumoasă, și cu zestricică, și împodobită cu toate darurile.

Se duseră în pețit. Făcură vorba și logodna fu gata. Nu trecu mult, și unde mi-ți trîntiră o nuntă de mi-or pomeni-o satele din preajma lor.

Sîrboaica nu mai putea de bucurie că i-a venit acum ajutor în casă. Nuroru-sa iarăși, inimoasă cum era ea de felul ei, nu lăsa pe soacră să facă ea toată treaba: uneori îi lua mătura din mînă și mătura ea; alteori alerga înaintea vitelor cînd veneau de la pășune, și le îngrijea; iară soacra se odihnea; ba să aducă apă proaspătă de la fîntînă, ba să gătească, ba una, ba alta; mă rog, ca o tînără ce era, se întorcea într-un călcîi, și nu lăsa pe alde soacra să se ostenească căci de! o și ajunsese vîrsta. Sîrbul nu vrea să știe de nici unele d-alde astea. Cînd se punea la masă, el îmbuca iute, hap! hap! Înghițea pe nemestecate și se scula.

Toți copiii se cam învățaseră cu obiceiul tatălui lor, și îmbucau care mai iute, care mai încet, cum puteau și ei. Nurora, care nu le știa apucăturile, socotea că, odată masa pusă, să mănînce să se sature, că era destul de la mila Domnului. Și săritoare cum era, du-te încolo de adu poșidicului, ba apă, ba alte alea, ba împacă p-ăl de scîncește, ba fă aia, ba fă aialaltă. Sîrboaica sta greu, și-i rîdea inima că are așa nuroră vrednică, și săritoare, și îndemînatică.

Cînd, pînă să se așeze și fata la masă să mănînce, iată că sîrboteiul se scoală și zice:

Mîncat, nemîncat, sculat,

Dumnezeu săturat!

Și toți se sculau, strîngeau masa și-și vedeau de treabă.

Fata se scula nemîncată. Azi așa, mîine așa, pînă la săptămînă. Cînd se duseră și tinerii cu ploconul la părinții fetei să facă și ei, de! cale primară, ea se dete pe lîngă mă-sa, și-i spuse că de trăit ar trăi bine cu bărbatul, dară socru-său cu apucăturile lui o lasă nemîncată. Se sfîrșise biata fată, și era pocîltită de foame.

Mumă-sa spuse tatălui fetei și fratelui ei, căci fata avea și un frate, un voinic dezghețat și deștept, cum e bun românul să-l ai mină dreaptă.

Acesta cum auzi, se gîndi nițel, și zise: „Lasă că dezbăr eu pe cuscru de cusurul ăsta“.

A doua zi, flăcăul se duse pe la cuscru-său, ia așa într-o doară, tocmai asupra mesei. El însă se pregătise de atîtea tivgulițe cîți broscoi avea socrul soru-sei. Îl poftiră la masă, dară el spuse că de la masă s-a sculat și a venit pe la dînșii numai așa în treacăt.

Se puseră la masă. Copiii începură să ceară apă, după dînsul altul altceva, după el altul, te miră de ce, începu a scînci. Fata voi să se scoale să le facă voia. Dară frate-său îi zise: „Șezi, soru-mea, de mănîncă, că împac eu copiii”. Puse fiecăruia cîte o tivguliță cu apă dinainte, dete unuia care scîncea vro două-trei boabe de năut prăjit, altuia cîteva stafide, și toți tăcură și toți mîncară. Udrinaglava[1] nu băgă de seamă unde bate cuscru-său. N-apucară insă să se sature, și sîrbul sculîndu-se zise:

Mîncat, nemîncat, sculat,

Dumnezeu săturat!

Toți se sculară, strînseră masa și se apucară de lucru careși pe la trebile lor.

Fata se dete pe lîngă frate-său și-i șopti:

— Bogdaproste, frate, că mîncai și eu de mă saturai.

A doua zi tatăl fetei pofti la masă la dînsul pe cuscru-său, sîrbul, cu toată leaota lui, cu toată broștimea lui, și șezură și mîncară cu toată dragostea între rude, și se săturară de-și făcură burțile doldora, haa!…

Sîrbul, bleotu, dă cu cotu, nici acum nu pricepu nimic. A’ma! căpățîna!

El, dacă se întoarse acasă la dînsul, făcea tot ce știa. Din ale lui nu ieșea, de loc, de loc.

Fratele fetei, dacă văzu așa, că îndreptare nu este, zise:

„Lasă sîrbule bleg, că ți-o coc eu ție, te voi face eu să cunoști cine este românul!”

Și în sărbătoarea cea mai de aproape care fu, mîncă țeapăn acasă la părinți, apoi așa sătul se duse la cuscru-său, ca să-l găsească tocmai asupra mesei.

Intrînd în casă, văzu că tocmai se pusese masa, și zise:

— E! O mie de ani pace, cuscre!

— Și la vară băjenie, ha! ha! ha!

— Ce mai ala-bala pe aici, pe la d-voastră, cuscre?

— Ce să fie? iaca, muncim ca să trăim.

Și dîndu-se mai lîngă sîrb, fratele fetei începu să-l ție de vorbă și să nu-i dea răspas ca să mănînce.

Ba că una, cuscre, ba că alta, ba că arendașul a zis cutare, ba că stăpînirea a luat măsura cutare, și tot astfel pînă văzu că soru-sa, care se silea a băga pe sub nas cît mai iute, se cam îndestulase, pe cînd sîrbul, cu vorba, n-apucase să ia nici de două ori din masă.

Atunci și fratele fetei zise: Cine mîncat mîncat, Cine nu, sculat, Dumnezeu săturat.

Sîrbului nu-i veni la socoteală, dară n-avu ce face de rușine, și se sculă de la masă nemîncat.

Flăcăul îl luă iarăși la vorbă, ba la joc, că tocmai venise un sîrbotei d-ai lor pe la dînșii care știa să zică cu gaida. Și jucară, și vorbiră, pînă înnoptă. Atunci flăcăul ceru să mîie la dînșii, ca să nu se mai ducă noaptea p-întunerec acasă.

Fratele fetei, de jucat, jucase; de vorbit, vorbise; dară ochise toate lucrurile de prin preajmă și de prin tindă și de prin casă. Știa totul ca la dînsul acasă.

Așternură și se culcară. Sîrbul nu putea dormi de foame. Flăcăul nu dormea, căci pîndea să vază ce are să se întîmple. Cînd, sîrbul, crezînd că toți dorm, strigă încetișor:

— Nevastă, fă nevastă, dă-mi ceva să mănînc, că nu mai pot de foame.

— Da ce, mă, nu ești zdravăn? Ce să-ți dau eu să mănînci acum la miezul nopții?

— Orice-o fi, nevastă, că nu mai pot de foame.

— Ia, du-te și tu în tindă și vezi de mănîncă nițel lapte bătut din ăl putinei.

Pînă să se scoale sîrbul, pînă nu știu ce, flăcăul se scoală, și ca mîța de ușor, pîș, pîș, se strecoară în tindă și varsă putineiul cu lapte; apoi iarăși pe nesimțite se întoarse și se culcă.

Sîrbul cînd se duce la putineiul cu lapte, sic! nu găsi nimic, și putineiul răsturnat. Se întoarse, deci, și se culcă.

Ce-i faci tu foamei? că sîrbul nu putea dormi. Se bătea ca peștele pe uscat, și nu putea să închiză nici un ochi măcar. Începu iar să strige:

— Babo! babușcă! Scoal’ de-mi dă ceva de mîncare, că mă prăpădesc și mă sfîrșesc de tot.

— Ce să-ți dau, mă, omule? Ce să-ți dau acum la miezul nopții?

— Scoal’ și fă barim o azimioară, că iată sunt pocîltit de tot.

S-ar fi sculat sîrbul și ar fi pus pe foc pe toți cei din casă să-i facă de mîncare; dară îi era rușine de cuscru-său.

Se scoală sîrboaica, aprinde focșorul pe vatră, se apucă pe sub ascuns, să nu simță cuscrul, și face o azimioară. Și tot pe șopoitele spuse unchiașului că a făcut azima și că a pus-o în spuză, apoi se culcă.

N-apucă să pună capul jos bine, și fratele fetei se sculă și zise:

— Cuscre! cuscre! Da lungă mai este noaptea asta! Mi-a amorțit cărnurile pe partea pe care m-am culcat. Ia mai scoală să stăm oleacă de vorbă colea la foc.

Ce să facă sîrbul, fu nevoit să se scoale, ca să nu strice hatîrul cuscrului.

Și stînd acolo la foc, unde era turta în spuză, începe flăcăul a spune sîrbului că arătura ce a pus de gînd să facă are să o tragă așa și așa, ca să fie mai priincioasă Holdelor.

Și cînd spunea, trăgea cu un băț ce avea în mînă niște dungi adînci prin mijlocul spuzei unde era turta băgată.

Apoi spuse iară că drumul de la satul lor ar fi bine să se schimbe și să fie tras ca pe ciripie drept în satul unde trăia sîrbul; căci atunci le-ar veni mai aproape și ar putea să se vază mai des.

Spuind, iarăși trăgea dungi cu bățul prin spuză, și arătă sîrbului cît se împuținează drumul cînd este drept, și nu ocolit.

Și tot astfel spuse și trase mereu cu bățul pînă ce se făcu azima ano-cato, adică una cu cenușa, de nu se mai alese nimic de dînsa.

După aceea își luă seara bună și se duse de se culcă.

Sîrbul rămase cu buzele umflate; dădu el să caute niscaiva rămășițe de azimioară; te-ași! nu mai găsi nici neam de turtă, căci cuscru-său știuse el ce făcuse.

Vru sîrbul să se culce și dînsul să doarmă. Dară unde îmi fu pomana aia! Se zvîrcolea bietul sîrb în pat și ca să-i dea ploapele în gene, nici cît. Dacă văzu și văzu că este peste poate să adoarmă, strigă din nou, și tot pe șopoitele:

— Nevastă, babușco! Dă-mi ceva să mănînc, că uite, mor de foame, nu mai pot să trăiesc.

— Ei, săracul de mine! Da ce să-ți dau, mă bărbate, că n-am nimic. Ia du-te și tu în grădină și roade niței coceni de varză.

— Că bine zici, tu, nevastă.

Se scoală sîrbul și se duce binișor, intră în grădina cu varză și începe a roade la coceni.

Se scoală și voinicul de cuscru, ia și el o joardă în mînă, intră și el în grădină; și unde începe a face o gălăgie de să deștepte și pe morți din groapă; și dînd cu joarda în bietul sîrb, striga cît îi lua gura:

— Ța! drace! ța! Uite mă! a intrat bivolițele în grădina cuscrului și face mare prăpăd!

Bietul sîrb, plin de rușine, ca să nu se facă și de rîs, începu a zice tot pe șopoitele:

— Cîtea-n varză, be! Cîtea-n varză!

Flăcăul da de tot și striga:

— Cîte, necîte, eu nu știu; atîta știu că bivolițele prăpădesc varza cuscrului!

Sîrboaica îngrijată, aprinde luminarea și iese afară, strigînd și ea tot pe șopoitele, ca să nu se scoale vecinii și să rămîie bietul Cîtea de rîsul satului:

— Stai! bre cuscre, stai! ce faci?

— Ce să fac, ia gonesc bivolițele astea care vă strică grădina cu varză…

— Lasă, bre! lasă! că e Cîtea-n varză.

— Cîte, necîte, eu nu știu; vezi numai că vă face stricăciune mare.

— Nu mai da! bre! nu mai da! că e bărbatu-meu…

Cînd auzi așa flăcăul, se opri, și văzînd pe sîrb că vine ologit și cotonogit, se făcu că se miră și întrebă ca ce să fie asta de umblă noaptea prin varză ca pricolicii.

Sîrbu, rușine, nerușine, începu să spună toată șiritenia; cum murea de foame și cum voise să și-o mai momească pînă de dimineață, că nu mai putea răbda.

— Vezi, cuscre! Asta să-ți fie învățătură de minte. Tu o zi n-ai putut răbda de foame; dară soru-mea cum credeai tu că o să trăiască nemîncată?

— Aman! bre, cuscre, aman! Cine o mai face ca mine, ca mine să pață!

A doua zi, plecînd fratele fetei la casa cui îl are, sîrbul se uita în urma lui și zicea: „Bine a zis cine a zis că românul e cu dracul. Uite, mă, o pății!”

Lucrurile în casa sîrbului se îndreptară de aici înainte, și traiul fu trai și masa fu masă.