Că poate-atunci...

 

Răsare luna palidă pe dealuri,
Pe văi se lasă bruma argintie:
Erau atuncea alte idealuri
Ce niciodată n-au să mai revie.

O tu, ce tremuri, apă curgătoare,
Pe prundul gîrlei din pustietate
Întinde-ți brațul dorului ce moare
Și unda rece buzelor curate.

Și du-mă dus cît ține-n zări cîmpia:
Voiesc să dorm în brazdele cu soare,
Pe unde cîntă vara ciocîrlia
Și umblă trista straja de cucoare.

Că poate-atuncea, din fund de bărăganuri,
S-ajungă noaptea chiotele firii
Pe nesfârșita curgere de lanuri
În preajma sură a nemărginirii.

Atuncea eu lega-mă-voi în gînduri
Din noi, și-oi rupe vraja de morminte,
Spre-a mai gusta, în somn de patru scînduri,
Înduioșarea ținerii-de-minte.

(1897-1898)