Călătoria dumisale hatmanului Constantin Paladi în feredeile Borsecului

 

Dar precum culegînd roze sau strîngînd faguri de miere
Omul nu poate să scape de a ghimpului durere.
Astfel și drumul acesta făcut pentru sănătate
Din tovarăși mai nici unul n-au scăpat de greutate.
Căci sosind la Dealul-Doamnei, caii cad de grea povară
Deci, ca să se mai răsufle, boi la trăsuri se-njugară.
Toți încep atunci pedestri la deal să călătorească
Ca peregrinii ce pleacă la Sinai să se spăsească.
Pe coasta acestui mare și bogat în veacuri munte
O stînă de oi se află cu turme la număr multe.
Acolo nevinovata a oițelor zbierare
Și prostatica în bucium a păstorilor cîntare
Fac a veacului de aur plăcuta închipuire,
Unde gustă călătorul mîngîioasă liniștire.
Acolo sosind cu toții obisiți de osteneală
Și pătrunși de-acea frumoasă și romantică priveală
Stătură și pe verdeață începură a se pune
Puterile-nprăștiate voind iarăși să le-adune.
Întru această plăcută și-aleasă soțietate
Primit aflîndu-mă și eu din a soartei bunătate,
La această poposire, în acest loc de plăcere.
Fiindcă nu-mi rămăsese mai nici un dram de putere,
M-am depărtat subt un arbur cu ramurile tufoase,
La a căruia tulpină, flori revars-a lor miroase
Și m-am lăsat pe o coastă, ca să gust în liniștire
Nectarul ce-au lăsat firea la trudă de întărire.
Abia somnul mă cuprinde, un frumos vis iată vine
Trimis de Morfeu, de muze, sau cine știe de cine.
Parc-aievea îmi arată o minunată grădină
Unde, zîmbindu-mi, mă cheamă o pra iscusită zînă.
Apoi, mergînd pe-o alee, o muzica-armonioasă
Auzeam o melodie pătrunzătoare, duioasă,
Mai încolo văz palaturi ; ajungînd, întrăm în ele
Strălucirea, bogăția uimesc vederile mele.
Cu aur și pietre scumpe era toate împodobite.
Zîna mea, zîmbind îmi zice : astea-s a tale, iubite !
Aceste-ale nălucirii asa robitoare glasuri
M-au făcut să dorm ca morții vreo trei năstrușnice ceasuri ;
Dar zefirul ce acolo cînd soarele se coboară
Precum și cînd se înalță, cu multă iuțeală zboară,
Încetînd să mă desmierde cu-ale lui aripi de gheață
Din moarte închipuită curînd m-au adus în viață.
M-am trezit deci cu putere după odihna gustată —
Ce folos că pînă-n sară iarăși am pierdut-o toată
Căci compania ce-acolo spre odihnă poposise,
Neștiindu-mi răzlețirea, demult nainte pornise.
Sar de jos, cat împregiuru-mi, dar, vai, afară de turme
Nu văd alta decît numai ale trăsurilor urme.
O ! ce necaz mă cuprinse dintr-a unui somn pricină !
Și de-noptare pe-a cel munte, mă făceam urșilor cină.
Îngrozit peste măsură de-așa dosnică-ntîmplare,
Blastem somnul, apuc drumul, ș-alerg tot în fuga mare,
Străbat mii de locuri grele, de cotituri fioroase,
De vizunii adîncate, mistuiri primejdioase.
Tot părîndu-mi că m-alungă urșii cu cîrdul de goană,
Dar noroc că în vreo trei ceasuri am dat peste cărăvană.
Ajungîndu-mi deci trăsura, ce-mi fusese însemnată,
Jur că din ea pîn la Borsec n-oi coborî niciodată.
• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •
Mergînd așa înainte ca vreun ceas sau și mai bine
Și văzînd c-a mea trăsură din urmă-ne nu mai vine
Am socotit cum că poate s-au stricat ceva la dînsa,
Deci să nu rătăcesc noaptea, mă-ntorc să mă sui într-însa ;
Mă-ntorc cu repeziciune, ajung podul, îl trec iară,
Dar nu văz nici o trăsură, ci văz că s-au făcut sară.
Ah ! și văz c-am făcut iarăși o mai frumoasă ispravă
C-am căzut dintr-o ispită decît cea-ntîi mai grozavă!
Căci trăsura-mi era dusă, cum se vede înainte.
Iată-mă și-n altă cursă, o, Dumnezăule sfinte !
Înapoi apuc cu fuga, strig, răcnesc ; cine-mi răspunde ?
Compania ajunsese acum cine știe unde !
Astfel alergînd eu singur, pe-un drum, ce prin munți se-ntinde,
Iată că perdeaua nopții orizontul tot cuprinde.
Fiind și groaza aceasta decît cea dintîi mai mare,
Încep să-mi blăstăm părerea, ce mă-nșală așa tare,
Aruncîndu-mă-ntr-o cursă care picioarele-mi curmă,
În astă neașteptată, amărîtă alergare,
Mă mustram însumi pe mine, cuprins de grea disperare,
Zicînd : „Ce-mi trebuia mie să mă cobor din trăsură?
Au doar m-au hotărît soarta pentru a urșilor gură ?
De ce-am calcat jurămîntul, ce-l făcusem în iveală,
Cum nu m-au mustrat simțirea, să nu fac astă greșală ?
Ah ! a călca jurămîntul este o nelegiuire
Pentru care nece unul nu scapă de răsplătire.
Ce-o să mă fac ? Amar mie ! La așa tristă-ntîmplare,
La așa nenorocire fără mijloc de scăpare !”
Acestea zicînd, un zgomot simt că-nainte-mi s-aude ;
Stau deci pe loc plin de groază, cu care noaptea pătrunde ;
Mă-mbărbătez pe-ntuneric, pe drum țintesc ochii bine,
Dar ce văd ? Ah ! ceva negru, care pășește spre mine!
Adio ! de acum lume ! Adio ! lună și soare !
Căci asta e o ursoaică, ce vine drept în picioare.
Așa oftînd vreme lungă, văz c-aceea ce negrește
Stă-n drum și nici într-o parte nicidecum nu se urnește.
Mă mai îmbărbătez iarăși, neavînd altă mîntuire,
Și purced drept către dînsa, zicînd : sau trai, sau pieire !
M-apropriu, tremurînd strașnic, tocmai de acea negreață ;
Dar, o ceriu ! ce bucurie ! Iată-mă scăpat cu viață.
Acea neagră nălucire, ce mă împluse de frică,
N-au fost altă, decît butca cuconului Vasilică,
Care pentru că la hamuri oarece i se rupsese
De butcele celelalte mai în urmă rămăsese.
Pe jos ! singur ! pe-ntuneric ! cînd dumnealui mă zărește
Cu hohot prinde a rîde și în butcă mă primește.
Și astfel scăpînd de groaza care mă împresurase
Am ajuns tovărășia, ce în urmă ne lăsase.
Un căpitan George însă, om trăit mulți ani la munte,
Căruia acele locuri îi sînt foarte cunoscute,
Rînduit în drumul cesta pe toți să călăuzească
Și voind toată adunarea bine să o odihnească,
Ca unul ce pe acolo toate poticile știe,
Ne-au dus la o casă-n codru, ce era chiar sihăstrie !
Dar cucoanele ce-n toate-s mai delicate din fire,
Neputînd fi mulțămite cu-asemenea găzduire,
Pe călăuzul acesta încep să-l îndătorească
O gazdă mai de odihnă numaidecât să găsească ;
Bine ar fi făcut însă de primea aici să mîie,
Să nu cate huzur casnic într-o lature pustie.
Cînd la drum și împărații la-ntîmplări deosebite,
Cu toată a lor mărire, dorm și-n colibi părăsite.
Această însărcinare văzînd George căpitanul
Răspunde : — „Întru aceasta, iată care-mi este planul ;
Vrînd cucoanele să afle o mai bună mulțămire,
Trebuie să v-urmați drumul s-ajungeți la mînăstire.”
Deci fără multă zăbavă, purced cu răpeziciune
Trăsurile încărcate spre satul numit Răpciune.
Aicea aga Costache din norocire zărește
Că surugiul ce mînă pe cai se cam cumpănește
Și aflînd, după cum alții bine îl chizășluiră,
Că cu bahica aghiasmă gîtleju-și aghesmuiră,
Îi coboară jos și-ncepe singur toți caii să mîie
Cu astfel de iscusință, cu astfel de vitejie,
Chiar ca Ahil, care colbul îl amestecă cu norii
Prin goana cea fioroasă ce-ngrozise privitorii,
Cînd alunga-n fuga mare caii spumați de-nfocare
În tîrîirea lui Ector la a Troii dărîmare.
Cum că sînt eroi românii, nime nu tăgăduiește,
Dar vrun Tit sau vr-un Mecena din ei tot nu se ivește.
Surugiul de rușine văzînd astă mîitură
Au rămas mut de ispravă, parc-au născut fără gură,
Privind astă chibzuire și plesnituri minunate,
Ofta știind c-acel plesnet va suna și pe-a lui spate.
Din calea noastră în laturi în partea despre amiază,
Un drum plin de bolovane la un schitișor urmează,
Schitișor ce din vechime acolo se preamărește
Și ani trei sute, schitul Pionului se numește.
Loc în care adevărul, odihna, faptele bune
Și sînta cucernicie au hotărît să s-adune.
Acolo pe toți boierii călăuzul îi pornește
Și cea mai bună odihnă într-un sfert făgăduiește ;
Așadar într-o unire ne-am pornit cu bucurie
Dar, ah, Doamne, ce necazuri ! ce spaime ! ce grozăvie!
Sfertul zis de călăuzul într-un veac se prefăcuse
Și al nopții întunerec la peire ne supuse !
Roatele pe de o parte de mii de stînci se rădică
Poclitul în cap lovește cît puțin de nu-l despică ;
Acum coborai o vale cu cîrniri pravălitoare,
De-ți părea că mergi în tartar în veci să nu mai vezi soare,
Acum mergeai tot pe-o coastă pe-a bolovanilor vîrfuri,
Unde prăvălind o dată îți făceai tot capul hîrburi.
Ce țipete de cucoane ! Ce frîngeri de mîni oftare !
Cerîndu-și una la alta cea mai de apoi iertare.
Fu, înmărmurit de frică, mai că plîngeam de durere :
„Să mor noaptea ce-i lăsată spre odihnă și plăcere !
Și să mor mai ales încă într-o-ntunecată stare,
Fără să aib nici duhovnic, nici capăt de lumînare.”
Dar de așa hal pătrunsă cereasca milostivire,
Am ajuns fără primejdii pîn la sînta mînăstire,
După o noapte ticnită, Ceahlău-mbrăcat cu ceață
Spre schit aruncîndu-și fruntea, ne-au dat bună dimineață,
De aici iar împreună după sînta liturghie,
În drumul care-l lăsasem ne-am întors cu bucurie.
Am mers cu necontenire făr-a mai căta hodină
Și-am ajuns de dup-amiază la Tulghiș la cărăntină.
Aici hătmanul Pălade aștepta cu bucurie
Să-și afle sosit (el) păsul ce de mult era să vie
Iar fiindcă acea voie încă tot nu mai sosise
Și-a cărăntinei bordeie de trecători se tixise,
Au pus la cale să-i facă o casă nouă de scînduri,
Fără a se mai supune la supărare sau gînduri.
Într-această casă nouă ca-ntr-o cușcă jidovească
Toți gusăm o zi și-o noapte odihna călătorească.
A doua zi jălind ceriul multa noastră chinuire,
Bucurie și mai mare cu a pasului sosire.
Apo după o-ndelungă a tuturor afumare,
Și după o amăruntă întru toate cercetare,
Dăruind casa acelui ce ne nădușea cu fumul
Cît mai în grabă cu toții iraăși ne-am apucat drumul.
Și-ajungînd în șese ceasuri la apele minerale,
Am scăpat de astă lungă ostenitoare cale.
La Borsec, cu feredaie, cu mese, cu adunare
Se uitase mai cu totul a drumului supărare.
Adeseori făcea baluri nobilimea ungurească,
Să le pară mai plăcută clima acea chiar ursească.
Făcea și primblări cu toții pe jos pe la steclărie
Ba încă și peste-un munte pînă la o vizunie...
Săvîrșind deci toată cura în cinci săptămîni de zile,
Trimițîndu-ni-se caii de păharnicul Vasile,
Ne-am pornit cătră Moldova cu nespusă nerăbdare,
Ca s-ajungem pe acasă mai curînd fieștecare.
Cum an venit la Răpciune pentru să mergem mai iute
Făr-a gîndi la primejdii, am plecat pe patru plute
Și-am sosit în zece ceasuri la tîrgul Petrei la vatră.
Încunjurînd Dealul-Doamnei și-ai lui bolovani de peatră.
La tîrgul Petrei pe plute ajungînd cu norocire.
Cucoanele-au mers îndată la domneasca mînăstire,
Mulțămind treimii sînte a o inimă umilită,
C-au sosit fără primejdii la Moldavia dorită.