Călătorul (Pavelescu)

 

Marea, câmp de apă clară, e oglindă strălucită.
O sărută albul lunii argintând-o până-n fund
Și sub vasul ce plutește peste unda adormită
Se înalță câte-un vuiet melancolic și profund.

Feeria poleiește funii, punte și catarge.
Vasul pare o nălucă pe al apelor cristal.
De la țărmuri câte-un eco de corabie se sparge
Și apoi se risipește ondulând din val în val.

Dorm în tihnă călătorii... numai unul la o parte
Stă retras, cu ochii jalnici sub o frunte de poet;
De gândire e furată a sa inimă departe
Și pe buze poartă stigma durerosului regret.

În adânca lui simțire a-ncetat orice furtună...
Liniștit e ca și marea, dar e tainic ca și ea,
Melancolic deopotrivă ca și albul clar de lună,
S-abandonă-n voia soartei ca să-l ducă unde vrea.