Căminul meu

 

Cuib, de furtună jalnic sfărâmat,
Căminul meu, îți zic rămâi cu bine,
Eu plec, și-n urmă nimeni după mine
Nu plânge pasul meu îndepărtat.

La vatra ta, în locu-mi alta vine
În haină de minciună și păcat,
Să-și încălzească visul ei furat,
Nepăsător, pe proaspete ruine!

Dar lucrurile care-au fost a mele,
Pe care le-am ales cu drag chiar eu,
Care au trăit cu mine vremuri grele

Și clipe-n care-am plâns pe Dumnezeu,
O vor primi, străină, printre ele,
Păstrând pecetea sufletului meu!