Căruțașul

 

Aproape în toate zilele, la aceeaș oră de dimineață, căruțașul trecea pe sub fereastra mea. Era ceasornicul meu. Soarele se ivia câteva minute după el.

Era bătrân, bolnav și sărac. Toată averea lui se întocmia dintr’o căruță veche și un cal, cumpărat dela un soldat pe un preț de nimic.

Și omul și animalul întârziu silnic și dureros în vieață.

Târgul îl cunoștea sub numele de «Căruțașul». Nici unul nu-i vorbia de rău : se purta cinstit și avea o bunătate de înțelept.

Munca lui era să aducă, de la gară în oraș, mărfuri grele: butoaie, fier, lăzi și altele. I se plătia puțin, atât cât să trăească și să-și ajute și calul.

* * *

Drumul era lung și obositor. Roatele căruței scoteau un țipăt ascuțit și se părea că taie auzul. Era ca o flașnetă care cântă, dureros de fals, ceva dintr’o simfonie tristă. Calul, cu gâtul înainte, cu coastele ieșite afară, răsuflând greu, trăgea, se opria, nu voia să mai meargă, pornia iarăși... Căruțașul îl ajută, punea și el umerii, împingea, îi spunea o vorbă bună — cum se spune copiilor.

Și această cale se repetă de trei-patru ori în fiecare zi.

De multe ori ei dau spectacole în stradă: calul nu mai putea să meargă, cădea la pământ. Căruțașul se încercă să-l scoale, chemă în ajutor un drumeț, ușură căruța de o greutate — dar nimic. Animalul trebuia să se odihnească, să-și recâștige puterile. închidea ochii și suferia toate loviturile biciului. Trecătorii se opriau curioși și râzând ; gardistul înjură. Negustorii cari așteptau marfa opriau ceva din plata căruțașului, pentru că n’a venit la timp.

Și nu rareori am văzut pe bietul umilit ștergându-și lacrămile cu dosul mânei.

Duminica bea, da calului fân mai mult, petreceau amândoi. Săracii pot câte odată să uite, să se creadă fericiți...

* * *

Într’o zi de iarnă mă gândiam la căruțaș : nu-l mai văzusem de mult. Eră poate bolnav într’un spital sau dus aiurea — nu știam nimic.

Alți umiliți treceau pe sub fereastra mea ; pe cei fericiți nu-i luam în seamă. Ei n’au nimic interesant și atrăgător.

Dar pe când mă lăsam în voia gândurilor, un cortej funebru venia încet și trist. Eră o căruță veche, cu un coșciug intr’însa, trasă de un cal slab și bătrân. înainte un popă; in urmă două femei cernite și un copil.

Recunoscui calul... Mergea liniștit și ușor, ducându-și stăpânul la groapă.