Către Cleobul

Către Cleobul de Duiliu Zamfirescu

Cleobule, Cleobule, fericit ai fost de mic,
Și la mare fericirea urmăritu-te-a cu sila
Ca să ai pe Platon dascăl, Aristotele amic
Și amică, pe Mnesilla,

Să te naști într-o cetate ca Athena înțeleaptă
Și să-ți treci copilăria într-o lume 'ncântătoare,
Cu Acropolea la stânga, cu Ceramicul la dreapta
Și cu marea la picioare,

Și în urma să-ți preumbli fericita tinerețe
Pe la școlile străine: Selinunte, Syracusa,
Peste tot pe unde lumea mai putea să te învețe
Și să te inspire musa.

Ași fi vrut și eu ca tine, rătăcind pe o triremă,
Să trăiesc în lumea vechie!... M-am visat de-atâtea ori
Că ascult, pătruns de farmec, trilogia Triptolemă.
Și în Sophocle-arunc flori!

M-am visat trăind aievea, beat de toată poezia
Veacului cu minunata formă a lui Polyclet,
M-am visat luptând în stadiu și iubind pe Thargelia
Curtezana din Milet

Se făcea că pe o scară, cu-n portal deschis pe mare,
Thargelia stă pe-o pernă prinsă-n lemn de chiparos,
Iară eu, privind cum dânsa se uita în fund de zare,
Stam pe treapta de mai jos.

Era luna lui Aprile. Tinerețea și amorul
Anina de mintea noastră aripi albe, ușurele,
Ne părea viața, lină, mlădioasă, cum e zborul
Timidelor turturele

Visuri, visuri, Cleobule! Squalida realitate
În desfășurarea vremii a voit ca eu să vin
Într-un timp ca cel de astăzi, și la Nord, într-o cetate
De pe Pontul Euxin

Și să am, în loc de Platon, de profesor pe Arunu,
Om cu carte, onorabil, decorat și familist,
De amic, pe Tulipante, mincinos numărul unu,
Trândav și socialist.

De amică, pe Tulipa, creatura cea mai nulă,
Corp pitic și suflet negru, sub un chip albit cu cridă
Cine-i om ciudat și smulge aripa la libelulă
Se alege c-o omidă.

Și să cresc în capitala Isauriei latine,
Unde-n loc de sanctuarul Arthemisei Munychie
Să-mi aprindă admirarea de splendorile creștine
Sfinții din Mitropolie

Sub ciuperca răsărită pe ruina unui circ
Bion și cu logografii să-mi dezvolte astfel gustul,
Și să-mi dea frumoase pilde necioplitul de Tityrc
Înnălțându-și singur bustul

Megasthene și cu Bibul, capi de masă la Finanțe,
Spre a face-o dramă proastă, își pun forțele a doi,
Și Melpomenei, ei singuri recomandă-se în stanțe
Ca-s Eschylii de la noi.

Am fugit din lumea asta, și-n singurătatea minții
Am luat drumul Athenei, - țelul visurilor mele
Tu, în tine, împlinindu-ți fanteziile voinței,
Poți călători prin stele.

Și-mi părea că atinsesem țărmul clasicei Hellade,
Pherecyde de la Leros, omul vremurilor trecute,
Îmi vorbea de strălucirea primelor olimpiade
De prin anii șapte sute

Luntrea lui împodobită, întâlnindu-ne în cale,
Sub umbrarul ei de pânze ne ferea de vântul cald,
Era golful plin de farmec, de parfum de portocale,
Era marea de smarald.

Spre Corinth, poporul, dornic de plăcerile vieții,
Strâns la istmicele jocuri, făcea țărmul să răsune
Discobolii, muzicanții, lăncierii și poeții
Se luptau pentru cunune

Peste tot, viață, temple, cânturi și filozofie,
Corpuri splendide la forme, minți senine, râzătoare,
Sub un cer dea pururi tânăr, noaptea plin de poezie
Ziua inundat de soare.

Și cu-asemenea imagini m-am tot dus mereu. Dar unde
Înapoi, pe drumul vremii... Caci eu știu de mai-nainte
Ca Athena, cum e astăzi, prin nimica nu răspunde
Celeia ce-o am în minte.