Către Damon
Vezi, niciodată, Damon al meu, iarna prea sfântă
Din amintire s’o pierzi
Și casa noastră pe dealul cel nordic, lăcașul
De nou și singur noroc.
Chipuri de marmoră-o ’mpodobeau, nuduri de zei
Pe cari uimiți i-am cinstit.
Pătrunși povesteam sau tu îmi citeai despre lupte
Și bucurie și dor
Cu glasul tău fraged dar sunător, pe când focul
Zumzuia la vântul legat.
Lamia — ’n tăcere slujind — ne 'mbia pocalul,
Lamia ce ne-a iubit.
Trăind mereu cu bunuri cerești ne ’nvăluise
Ceva din luciul ceresc,
Și cum fugeam de orice turburare dușmană,
Pace de suflet curat.
Dar la ploioasele vânturi de Marte — de ce iar —
În vale ne-am coborît,
În lăudate incinte și’n piețe ticsite
Cu muritorii la fel.