Către Ines (din Byron)

 

Nu mai surâde nopții ce-n mine a pătruns...
Vai, de ce port de-a pururi o frunte-ntunecată?
De ce zâmbirii tale nu-i pot găsi răspuns?
Cu ochii uzi cerși-voi Destinului un dar:
Să nu cunoști ce-i plânsul, copila fără pată —
Ori, niciodată lacrimi să nu verși în zadar...

Tu vrei să știi ce chinuri și-au stors în mine firea,
Înveninând izvorul plăcerii pământești.
De ce vrei să descoperi și să cunoști durerea,
Pe care nici tu, sfânto, nu poți s-o îmblânzești?
Tu, poate, crezi c-amorul sau ura ce nu iartă
Sfărmat-au lira dulce din sufletu-mi pribeag...
Iubire, ranguri, nume: deșertăciuni șirag —
Nu ele mă făcură să blèstem a mea soartă —
Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag...

Ci-i un urât de moarte, ce naște pentru mine
Din tot ce-aud sau pipăi cu stinsele-mi lumine —
Frumosul nu-mi mai place; iar ochii tăi - chiar ei —
Abia mai au un farmec de-o clipă-n ochii mei...

De-ar ocoli cu anii pământurile toate,
Să fugă de el însuși nici un pribeag nu poate —
De-a pururi simt pe suflet un aspru bici de rele:
Neadormitul demon al gândurilor mele...

Să scânteie plăcerea în ochii fiecărui!
Să guste alții-n tihnă din cupa ce le-o dărui!
Râzând, plângând de multul fior și nebunie,
Viseze ca norocul va ține-o vecinicie! —
                       Ci eu atât as vrea:
Să n-aibă-o deșteptare asemeni cu a mea...

Eu cată să cutreier ținut după ținuturi
Și-al amintirii blèstem să mă urmeze-n drum...
Zadarnic fug de dânsul, în van încerci să-l scuturi
O mângâiere numai mi-a mai rămas de-acum:
Să știi — de-ar fi sa-ntâmpin un nou potop de rele —
C-am încercat odată pe cel mai greu din ele...

Dar care mi-i restriștea, mă-ntrebi? Ah, nu-ntreba:
Mai bine sfântul zâmbet pe chipul tău readu-l...
O, suflete, zâmbește mereu și nu căta
Să rupi un văl, sub care găsi-vei numai iadul.