Către tinerime

 

— Monologul unui poet priit și melancolic —

Alți creștini se nasc pe lume chiori sau fără de picioare;
Dar pe mine Provedința crudă și ne-ndurătoare
M-a ursit să am în viață cel mai groaznic beteșug:
Un dezgust fără de margini pentru ori-ce meșteșug.
Să-mi câștig onest prin muncă jimbla mea, cotidiană
Mă-ncercai; dar tentativa-mi, truda mea, rămase vană.
Ce puteam să fac? Spuneți-mi. Iată, mă făcui poet. —
Blestemată fie ora, când am scris primul sonet,
Când riscai sfios funestul și hotărâtorul pas,
Și călcai pe caldarâmul care duce la Parnas!
Am cântat de-atunci în versuri muzicale și măiestre
Și idile de trotuare și idilele campestre;
Am cântat: planeți, fecioare, prietenie și amor;
Tot ce poate să inspire pe un suflet simțitor
Și-aprinzând o juvenilă și bogată-nchipuire
Să te ducă la Mărcuța, sau direct la nemurire!
Burtă-verzii însă singuri sunt stăpâni p-ăst veac de proză;
Ei preferă zarzavatul unei flori de tuberoză,
Un pietroi vulgar de silex diamantului sclipind, —
Și sunt prea greoi să urce înălțimile din Pind,
Unde Muzele tronează în divina lor splendoare!
O, cum-mi aș fi dat adesea nemurirea p-o țigare:
Și cununile de laur pentr-o fleică la grătar,
Spre a potoli revolta din stomacu-mi proletar!

June, ce mănânci cu poftă patru feluri la dejun,
Și ai lei, și-o tabachere înțesată cu tutun,
Când plătită-n tot-d'a-una înainte ți-e chiria,
...Zvârle pana ta de gâscă, lasă-n pace poezia!