Căutând casă

Căutând casă
de Carol Ardeleanu
București, Editura „Cartea Românească”, Soc. Anonimă, Atelierele C. Spetea



Ploaie, noroiu și frig. Cu umbrelele deschise, lumea multă umplea drumurile. Forfoteau grăbiți, în sus și în jos, pe trotuarele înguste, împeidecându-se unii de alții; pe la răspântiile drumurilor, automobilele, goneau, cu huruitul sgomotos al motoarelor, și țipătul strident al sirenelor, împroșcând cu apa murdară, noroioasă, hainele și fețele trecătorilor învăluiți în fumul și mirosul greu al benzinei.

Câte o înjurătură și câte un „Ah!...” al vreunei cucoane, se pierdea în aerul ce apăsa încețoșat, asupra pământului murdar și clisos de atâta frământare de picioare.

Odată, în preajma unui hambar cu grăunțe, am văzut turnându-se, cu gălețile, apă fierbinte în găurile unor șobolani ce încercau întemeierea unei adevărate colonii. Câteva minute în urmă, prin alte găuri osebite, udați și îngroziți de neașteptata năruire a castelelor subterane, toată șoricărimea fugea încurcându-și drumurile, lovindu-se unii de alții, zăbăuciți în jurul hambarului. Unii reintrau, în găuri, ca după o clipă să iasă iar; să fugă, înfricoșați de măreția cataclismului, fiecare își căuta un nou adăpost, și adăpost nu aflau.

— Ai găsit casă?...

— De unde... imposibil; stau de trei zile într-o cârciumă unde plătesc cinci lei pe noapte, să-mi stric oasele, picotând vremea toată, pe scaun în fața mesei, obligat să văz și să auz toate chefuirile și vorbele fără șir, ale celor de se îmbată.

— Nu știu ce să mă fac... îmi vin nebunii, mama și fetele stau în sala de așteptare a gărei, pe lângă cufere, fără să știe în care colț al orașului ne-om cuibări...

— „Pardon!...” și cei doi cunoscuți fură despărțiți de un domn pântecos, grăbit ca toți trecătorii...

În fața mea, două femei ușoare, refugiate și ele, îmbrăcate destul de bine, „ușor” însă, ca însăși ele; cu gâturile goale, cu rochiile ridicate sus, lăsând să se vadă picioarele subțiri, - ciorapii fini, - și pantofii de lac, prea puțin murdăriți de noroiul de care se fereau, călcând din piatră în piatră, deși ele în totul, puteau fi socotite ca două grămezi de noroiu ambulante. Vorbeau rar, încet, având vreme să-și arunce ochii și în dreapta și în stânga, sau pe vârful pantofului căruia îi purtau atâta grije, ca apoi să se privească față în față.

— Am foarte bine!... plătesc cinci sute de lei pe lună... Intrare separată și-o gazdă foarte drăguță... Lumină elctrică...

— Și eu am bine, dar aș vrea să mă mut dela „Binder”, e mai comod să stai, așa cum stai tu, decât la hotel...

Trecui înainte... Câteva îmbrâncituri mă făcură să mă opresc în ușa unei cârciumi; trotuarul strâmt și lumea prea multă, mă prinse locului; - așteptam să pot trece.

— Ce zici jupâne, un pat în odaea din?...

Jupânul tăcea, era ocupat cu răsfirarea bărbii încâlcite, ce-i acoperia pieptul

— N'auzi jupâne?... Degetele-i nodoroase și murdare, se mișcau înainte în stuful roș și aspru.

— ...plec dimineața și vin seara... numai să dorm...

Caută mai la deal...

— Îți dau o sută de lei...

...mai la deal poate că ai să găsești.

— O sută de lei...

Am avut două... și cu ochii aruncați într'o parte, peste umăr, jupânul își mișca înainte, degetele-i nodoroase și murdare, de părea că nu se mai spălase dela scăldătoare.

Trecui înainte. Încotro mergeam, nu știam; rătăcind pe drumuri ca toți, să caut casă, unde?... nici eu nu știam.

Nici un bilet de închiriat și pe urmă, sutele de lei erau mai puține ca zecile, și totuș în noaptea aceea trebuia să dorm undeva, dacă nu eu, cel puțin femeea și copiii cari în vremea asta se plimbau într'un vagon de tramvai, dela un capăt al liniei, la altul, singurul loc unde-i putusem adăposti pentru un moment.

Lângă marginea trotuarului, se opri o trăsură din care coborî un domn gras, cu mustățile rase, lovind ușor pe umăr, drumețul din fața mea: „A!..., O!...” și și-au strâns mâinile, s-au sărutat, și:

Când ai venit?

De două zile.

Singur?

— Singur. I-am lăsat la București. Aseară am dormit la hotel, patruzeci lei camera, la al treilea.

— Vino la mine, îmi faci plăcere, tocmai azi, Elvira, mă întreba de tine...

Toată lumea căuta casă. Voi găsi eu?...

Tramvaiul uruind, trece pe linie, printre trăsuri și automobile-camioane; era vagonul de „Păcurari”. Îmi văzui femeea ținând amândoi copiii pe brațe. O lăsai să se ducă și să se întoarcă, rămâind să frământ noroiul ulițelor înainte, căutând, fără să fi pierdut ceva, și cu perspectiva de a nu găsi nimic.

O femee înbrobodită, cu o tinichea de gaz în mână, trecu pe lângă mine; o întrebai:

— Nu cumva știi dumneata vreo casă pe undeva?...

— Casă?... Și femeia se uită lung la mine, cercetător oarecum, și făcând un gest nedeslușit, urmă:

— A!... nu-i pentru D-ta; nu face, e departe și e pământ pe jos.

— Da' de ce?... e foarte bună; cum o fi, numai să fie, să nu mă mai plouă... un adăpost...

— De plouat nu plouă, dar de, ziceam; ziceam... poate nu o să-ți placă.

— Nici o teamă, îmi place de-acum, fără să fi văzut-o măcar. Și câte parale?

— Păi s-o vezi întâi...

Pe strada Dudescu No. 1, la cucoana Elena, o casă mică, joasă, cu tavanul de scânduri și cu pământ pe jos, având drept mobilier o sobă de zid și câteva scânduri așezate pe două capre, acoperite pe jumătate cu o velință ruptă. Drept pernă, un sul de pat.

Plătii patruzeci de lei, chiria pe o lună înainte, și din nou, - de data asta, foarte fericit, - luai prin burnița de ploaie grăbit, stropindu-mi spatele cu picuri de noroi.

Mă duceam în stația de tramvai să aștept vagonul care trebuia să-mi aducă tovarășii bucuriilor și necazurilor mele.