Cœnis

 

Cu pas lânced Coenis plimbă a durerii greutate
Prin pădurea ce se-ntinde în al iadului locaș:
Ea tot trece și revine, dar de veci nu sunt uitate
Ale vieții triste chinuri: amintirea i-e făgaș.

Căci în viață ca iubise pe al mării domn și rege;
Părăsită, se rugase, și divinul ei amant
Hărăzise bietei fete, — un zeu astfel culpa-și drege, —
Primul sex să și-l preschimbe: ea spera a fi berbant.

Dar vai! inima aceiași în trup nou i rămâne;
A ei soartă fu amară: o copilă-ndrăgosti,
I vorbi cu-nduioșare; ea răspunse: «Chiar de mâine
«La altare cu iubitul ce slăvesc m-oi însoți.»

Coenis moartea deci imploră: numai ea e credincioasă
Și cu grabă moartea vine, ascultând d-al ei chemat.
Dar în iaduri Coenis merge tot sub forma-i cea frumoasă
De femeie, și se plimbă cu gând trist și-ntunecat.

Ca nici moartea, vai! nu seacă cruntă-a inimii durere,
Ș-a ei soartă fu cumplită, de-a simți un vecinic dor!
Și privirea-i parcă zice: «Fericirea cine-o cerc,
«Să privească trista-mi soartă: să n-o crează în amor!»

1. Bucata e scrisă pe metrul peonul al 3-ea (OO — O), și schema este OO — O | OO — O | OO — O | OO — (O)
   S-a observat alternanța versurilor necatalectice (de 16) cu cele catalectice (de 15). Nu e nici un vers greșit, lunga fiind tot-d-auna pe a 3-ea din fiecare grup. Peonul al 3-ea (OO — O) viind din două trohee (— O — O), un accent prozodic secundar tare poate fi pe prima silabă din fiecare picior de 4. Cum la noi lungă e numai silaba izbită de accentul tonic, și cum vocea nu poate pronunța două silabe tonice pe rând, ci scurtează pe cea d-întiia, rezultă de aci că poate fi un accent prozodic secundar slab pe a doua silabă; în primul vers avem:
   Cu pas lânced Coenis plimbă a durerii greutate, greu fiind tonic, un semi-accent tonic, zis de origină, rămâne în greutate pe aceiași silabă.
   Nu poate fi accent prozodic secundar pe a 4-a silabă scurtă, căci, viind după lungă, ar scurta-o; chiar o cezură puternic simțită nu ar fi îndestulătoare, și rău am făcut să admit, în tractatul meu de Versificațiune, că ar fi îndestulătoare.
   Ca rime e avută greutate cu uitate, fiindcă au consoana de sprijin, făr-a fi două substantive sau două adjective; e o cucerire: rege cu drege, fiind foarte avute, făr-a silui înțelesul. Cele-l-alte pot trece, afară de rămâne cu mâine, căci nu există, în rămâne, i ce urmează pe â în mâine.
   Aș fi putut, ca Eminescu și Vlahuță, acești desprețuitori ai ritmului și ai rimei, să scriu mâne în loc de mâine, și să găsesc pentru a desprețui limba românească, prilejul că așa se zice în cutare sau cutare colț al Moldovei.» Dar prefer să-mi mărturisesc greșeala.