Ca boaba de mură
| Ca boaba de mură... de George Cair |
În trapul cel mare a patru cai murgi, împodobiți cu cordeluțe roșii, trăsura înaintează legănându-se ușor pe arcuri, urmând panglica șoselei, care taie ca un brâu alb lanurile de aur, ce unduiesc în adierea amurgului.
Surugiul, în costumul lui de arnăut, trosnește din biciu și chiuie vesel, doar de ar mai risipi mohorârea musafirului, tolănit pe pernele moi dinăuntru.
Trudă zadarnică!... Paul Dolinescu pare a avea mulți nori de fugărit, căci pe fruntea-i de ceară stăruesc brazdele adânci ale durerei!...
Figura lui, umbrită de largile aripi ale unei pălării moi de fetru, are paloarea pielei de Pergam; mâinile străvezii; degetele firave, cu unghii lungi și tăioase, iar sacoul larg și cenușiu îi joacă pe coaste și șolduri.
Numai ochii au mai rămas vii, se mișcă nervoși în orbite și se umezesc la răstimpuri.
Atunci un oftat adânc îi ridică ușor mușchii toracelui și o lacrimă pripită se strecoară pe trăsurile supte ale feței!...
...Se duce la Costești, în pelerinaj pios, să plângă ia mormântul dragei lui Lila, și să-i lase pe lespedea care o acoperă, buchetul de trandafiri galbeni, florile ei favorite.
Lila lui, a fost viața lui!...
A iubit-o fără hotare!... Îi trebuia ca aerul, ca razele de soare! O căuta în fiecare clipă: ziua să și-o simtă lângă el, noaptea să și-o lumineze cu ochii...
Sortită morței de fată, purtând germenul boalei grozave, el a luat-o, iscălind cu actul de căsătorie și osânda lui!
Lila era o frumusețe desăvârșită: ochi albaștrii codați, plini de o melancolie caldă; obraji palizi dar fragezi; o guriță mică arcuită, cu buzele ca văpaia, și o talie șue, mlădioasă, ca trupul de felină...
Dragul lui de viață Paul și-l împărțea între ea și bunul său prieten Silviu Pamula...
La Costești, Silviu avea o statornicire de prinț: o vilă vastă, atârnată de un dâmb înalt, de unde îmbrățișai cu ochii toată scurgerea Argeșului. În jurul ei parcul bine îngrijit, alături de o fermă plină cu bunătățile regiunei.
Silviu copilărise cu Paul și între ei dăinuiau legăturile de suflet ca de la frate la frate.
Stăpânul unei averi imense, Silviu ducea bucuros viața de țară. Dăruit de soartă cu prisos de sănătate, nu-i priia atmosfera de oraș. Tot din această pricină nu se însurase, deși ochii lui mari, averea și vigoarea trupească, ispitiseră multe doruri și pețitoarele împletiseră multe poteci în preajma cuibului său...
Din primele zile ale lui Cireșar și până înspre lăsarea brumei, Paul și Lila se statorniceau aci, în fiecare an. Aerul folosea mult Lilei, regiunea era minunată și împrejurimile prielnice pentru plimbări sau escursiuni.
La bunul lor prieten nici o stinghereală, se simțeau mai bine ca la ei acasă. Lila stăpânea o aripă întreagă a vilei, partea cea mai prielnică sănătăței sale.
Ea înflorea în aste câteva luni. Era veselă, sglobie, nebunatecă...
Pe la sfârșitul lui Octombrie însă, în preajma întoarcerei, tristeți i se lăsau pe ochi, traudafirii din obraji păleau, și o stare de nevroză ciudată o ștăpânea...
Toată toamna tânjea tristă... Cu toate îngrijirile boala o săpa și Paul, neputincios înaintea soartei, aștepta soarele de primăvară, sinigura lui nădejde.
Primele flori o înviorau, starea ei se îmbunătățea și în ajunul plecărei la țară nu o mai recunoștea.
...Ultima iarnă a fost grozavă!
El a căutat-o cu un devotament de câine!... Din buzele ei veștede i-a sorbit ftizia, nădăjduind, împins de superstiție, că jertfa lui va fi răscumpărarea sufletului ei !...
Totul fu zadarnic!... Ea se stinse smulgându-i făgăduința de a o îngropa în parcul de la Costești. unde i-a fost atât de dragă viața!...
— Săru’ mâna, conașule Paulică! îl întâmpină bătrâna Cristina, pe când un câine lățos, sări în trăsură adulmecându-i obrajii și lovindu-l cu coada de bucurie.
Surugiul oprise la scară, fără ca Paul, pradă gândurilor, să fi prins de veste. Se ridică și coborâ înveselit.
— Ce faci vechea mea Cristina? Mi-era dor de voi... Uite și pe Griveiu, a îmbătrânit și el bietul!... Unde e stăpânul tău ?
— Domnul, neștiind când sosiți, a plecat la câmp, lăsând vorbă că dacă veniți, să-l chemăm. Altfel nu vine decât după sfințit, la masă.
— Lasă-l în pace Cristino, numai e mult până atunci.
Să-mi ajuți să mă spăl puțin și apoi să mergem la mormânt cu florile.
Cristina ridică buchetul și când văzu trandafirii galbeni se porni pe plâns.
— Biata conița Lila !... ce păcat !... mare păcat !... Și cât îi plăceau florile!
..Porniră spre mormânt: el înainte, servitoarea în urmă cu buchetul și câinele pe lângă ei trist, înțelegând parcă rostul micului convoiu.
Christina, privind din spate pe Paul, clătină abătută din cap. Numai erea de recunoscut: haina îi venea ca un antiriu larg, coardele cefei i se ridicaseră, iar prin străveziul urechilor puteai vedea globul soarelui !
«Suflet călător și conu Paulică!» gândi bătrâna, lăsând florile la capătul mormântului ; apoi se retrase.
Griveiu, culcușit lângă cruce, cu botul pe labe, părea că e pătruns de durerea lui Paul, care, căzut deasupra lespedei, dete drumul obidei care-l înneca!...
Mormântul e întreg de marmoră albă : o cruce și o piatră, pe care sunt săpate în aur câteva rânduri de cuvinte duioase.
Jur împrejurul pietrei tumulare, un parter de flori îngrijit ținut, iar în firida din josul crucei o candelă de argint arde zi și noapte.
...După câteva minute Paul se ridică și apucă iar trist aleia care cotește spre vilă. Ochii îi sunt storși de plâns și pasul nesigur.
Ajuns sus, îmbracă o haină ușoară de casă, intră în birou și cum mai sunt aproape trei sferturi de oră până la sosirea prietenului, alege o carte din bibliotecă și se trântește pe divan să citească.
Prin ferestrele deschise, adie de afară o reveneală de seară, purtătoare de mirezme și mii de svonuri pătrund până la dânsul, așternându-i pe suflet o liniște binefăcătoare.
Răsfoind cartea, către mijlocul ei, degetele-i întâmpină ceva scorțos și un plic de format micuț, în culoarea fildeșului lunecă dintre file. Pe el un scris cunoscut. Tresare... Se uită mai stăruitor și deslușește slova soției sale :
- Domnului Silviu Pamula, comuna Costești.
- Data poștei : 6 Februarie.
Apucă scrisoarea tremurând : sunt patru pagini, cu scrisul ei limpede... De atâta vreme și foile mai păstrează încă parfumul lor !...
La început Paul fu cuprins de o bucurie nelămurită ; i se părea că scrisoarea e pentru el, vine de la ea, din lumea morților, să-i spună un cuvânt bun, o mângâiere. Apoi realitatea îi îngheață zâmbetul, și cu fața crispată de o presimțire dureroasă, citește :
- Visul meu drag,
«Să dojenești pe Cristina că mi-a întârziat scrisoarea ta, prelungindu’mi suferința în care mă sbâteam.
«Acum sunt mult mai liniștită că te știu mulțumit și plin de încredere în viitorul iubirei noastre învăpăiate.
«Convalescența mea e pe sfârșite; mă simt parcă plină de viață, dornică de a trăi și de a mă folosi larg de iubirea ta pătimașe.
«Paul mi-a împărtășit azi o veste bună : peste câteva zile va pleca în străinătate, unde’l cheamă o afacere frumoasă pentru el. Va zăbovi acolo două sau trei săptămâni. Neam învoit ca în acest răstimp să închidem casa și eu să plec la mama. De acolo pot sbura la tine oricând și pentru oricât timp; pe ea o pot lesne îmbrobodi, știi tu, cu prietena din Moldova !...
«Gătește’mi dragule cuibul tău, unde o să mă strâng mică subt aripile tale călduțe!... Spunei și Christinei, bătrâna noastră Cristina ; se va bucura din tot sufletul! Biată femeie, ce devotament, câtă bunătate!...
«Până atunci așteptarea asta îmi dă friguri. Parcă sunt în preziua unei mari fericiri, de care atârnă însăși viața mea!... Viața mea ?... Cât încă ?... Știu că multă numai e!... Boala îmi dă iluzii când și când, dar simț că nu mă va ierta!... Cum aș vrea să mor acum, dragule, știindu-mă atât de iubită de tine!...
«Mi-e dor de ochii tăi mari, cu albul lucitor și negrul ca boabă de mură!... ochii tăi în cari zac întemnițate atâtea visuri!... isvoarele atâtor priviri blânde și calde!... Ochii tăi, răscolitori de patimi înflăcărate!...
«Paul a slăbit mult, nu știu de ce ? Mă arde bănuiala că i-aș fi putut da boala mea! Prea m’a îngrijit cu devotament, sărmanul meu Paul și prea nu s’a ferit de molipsire !
«Mă ia câteodată atât de grozav cutremurul căinței, ca aș vrea să’mi curm zilele, dar ochii tăi mă luminează în clipele de dureroasă obidă, și’mi varsă în suflet vigoarea care mă părăsește.
«Câtă vrajă numai la gândul să adorm subt privirile lor, răsvrătitoare de simțuri !
«În așteptarea zilelor de nebunie, te soarbe în sărutări.
- Lila ta
Mai palid ca hârtia ce ținea în mână, Paul rămase înlemnit...
Se simțea cum moare cu încetul, cum se răcește, cum mințile îl părăsesc...
Când s’a deșteptat zăcea în iatacul prietenului său și Cristina îl freca cu spirt pe gât și pe frunte.
Nu i-a trebuit mult să’și adune amintirile, să’și dea seama de cele întâmplate.
Când văzu pe Cristina, își încută fruntea, ochii îi scăpărară și întinzând spre ușe mâna-i palidă, ca de mort, îi strigă :
— Ieși !... ieși, n’auzi ? că te ucid !...
Rămas singur, căzu pe gânduri.
Își amintește bine totul: acum doi ani prin Februarie, după trei luni de veghiere și neodihnă, s’a bucuri mult când doctorii l’au încredințat că Lila este, pentru un moment, în afară de orice primejdie.
A plecat în străinătate, de unde s’a întors după 17 zile, vesel că afacerea îi isbutise, plin de dor și de milă pentru ea.
L’a primit rece, dar el n’a băgat de seamă, înmărmurit de starea de istovire în care a găsit’o, și de temperatura ridicată, care-i înflăcăra mâinile și obrajii.
Dece-i revenise boala, tocmai acum înțelege ! Era sleirea puterilor, după cele două săptămâni petrecute cu cel’alt!
Lila căzu iar la pat. Alte luni de caznă și îngrijiri, nopți de veghere și lacrimi de durere!... Totul în zadar însă. Medicii-i lungeau boala, fără nici o umbră de nădejde... Pe la sfârșitul lui Mai, ea se stinse în brațele lui, cu o privire lungă de regret, dar fără un cuvânt de dragoste, decât mulțumiri pentru devotamentul ce i-a arătat!...
...Dece nu i s’a părut ciudat că la înmormântare Silviu se lăsase prada celei mai covârșitoare disperări ?... Dece nu s’a întrebat ce rost aveau multele flori și scrisorile prin care prietenul său cerea stăruitor lămuriri despre mersul boalei ?... Ce însemnau acele dese vizite, în săptămânile în cari Lila părea mai bine și întârzierea la capul ei, peste termenele îngăduite de cuviință ?... Cum de nu i s’a părut stranie, turburarea ei la vestea că Silviu dorește să-i vorbească, și înfrigurarea cu care se târa din pat, ca să’și îmbrace cele mai elegante rochii de casă ?... Dar Cristina, cu care se pomenea fără rost zicând că trece de dorul sau de dragul ei ?...
Cum se poate îmbrobodi un om până ’ntr’atât ?...
Dar cum ar fi îndrăznit să arunce cu ușurință bănueli asupra unui prieten atât de vechiu, și asupra femeii lui, o sfântă ? Nu se luaseră dintr’o dragoste fulgerătoare ? Nu se purta cu ea ca cu cel mai scump dintre odoare ?...
Nici prin gând nu-i trecea o astfel de grozăvie !
Silviu o știa bolnavă. Cum a putut avea cruzimea de a-i sbuciuma sufletul cu o dragoste, care știa că-i poate fi fatală ? Ce suflet de câine !... Ce mizerabil !...
Nu geme lumea de femei viguroase, pline de nuri și de viață ? El atâta avea, o biată bolnavă ! Nici atât nu-i era îngăduit ?...
Cum l’o vedea, îi va sfărâma capul!...
Și Paul puse mâna pe un vas de bronz, ce împodobea masa din mijloc, care, fiind prea greu, îi scăpă cu o pocnitură surdă.
Capul Cristinei se ivi prin crăpătura ușei, înspăimântat.
Furia lui se deslănțui :
— Vino’ncoa, scorpie bătrână, să ne lămurim socotelile !
Și înainte ca femeia să poată fugi, îi înfipse unghiile în păr și, cu o smucitură viguroasă, o trânti pe pat.
— Spune, cutră, de când duceai nevestei scrisori de la stăpân’tău ?
— Iartă-mă, scânci baba, nu sunt vinovată !
— Nu minți că te strâng de gât!
Și degetele lui Paul atinseră nervoase beregata bătrânei.
— Nu mă omorî, că spun tot !...
Paul află că dragostea lor începuse cu mult înainte de anul morței Lilei, la început din ochi, în urmă vinovată. Cristina îi înșiră diferite moduri în cari îi strecura scrisorile, până subt ochii lui și Paul se încredința că în femeia asta, pe care o credea simplă și cu frica lui Dumnezeu, trăia cea mai iscusită dintre mijlocitoare.
— Si nu ți-a fost milă de căznicia mea, ticăloaso ?
— Iarta-mă, coane Paulică, mi-era milă și de domnu nostru; prea suferea mult !...
— Minți nerușinato !... Ai primit parale !... Spune că te omor !
— Drept e că mă omeneau cu câți-va Iei totdeauna, dar nu le-am cei ut.
— Te-ai îndurat să mă vinzi, pentru o mână de argint, treanță murdară... stai că’ți dau eu, să te saturi!
Și repezind'o pe pat, îi puse un genunchiu in piept, îi desclești fălcile, și scoțând din buzunar un pumn de monetă, un moloz de franci și gologani, îi îndesă bătrânei pe gură cu putere:
— Na... na... să te saturi de argint, scorpie ?... înghite acum cât mai mult, ca să ai și pe cea lume!...
Bătrâna hârăi înfundat, se sbătu puțin și rămase buștean.
Paul își plecă urechia pe pieptul ei uscat, apoi o lăsă înțepenită.
— Bine că te-ai dus dracului !...
Apoi eși în curte, ceru de la grădinar un topor, ajunse la mormânt, unde sfărâmă în bucățele mici crucea de marmură și piatra tumulară... Ridică, buchetul de trandafiri galbeni îl lovi cu putere de pământ și’l slei cu picioarele-
Ajunse sus murmurând :
— Vine rândul tău, dragă prietene, am să te primesc cum se cuvine !...
Se trânti pe divan, foarte palid, dar mai liniștit. Brațele însă îi tremurau.
Nu-i va spune un cuvânt, cum va da ochii cu el o să-i repeadă vasul de bronz drept în frunte. Vasul e greu; cum l’o păli, îl mirue !... Doborât îl va lovi cu călcâele, sdrobîndu-i țeasta, ca unui câine!...
Gândul acesta îl părăsi curând. Silviu trebue să moară cunoscând grozăvia ispășirei. Ce folos dacă’l va ucide dintr'odată, fără să-l judece? Ar vrea să’l omoare pe îndelete, să’i soarbă cu sete sufletul, fărâma cu fărâmă...
Dar asta e cu neputință; el e slab, împuținat de boală, o umflătură dă vânt l’ar da jos... Cel’alt e voinic, bine legat, cu un pumn ar dărâma o lighioană !
Și Paul își frământa desnădejdea, tăvălindu-se pe divan, în mătasea căruia auzea sgârîiturile unghiilor, până când luminat de o ideie, zâmbi amar și privi capetele degetelor, unde străluceau ca niște suliți, unghiile lui îngrijite. Ascuțite puțin, vârfurile înțepau ca acele. Dece n’ar întrebuința mijloacele apașilor italieni ? Degetele arătător și mijlociu făcute furcă și repezite în luminile ochilor, cu unghiile țepușe...
Trecu la toaletă, luă forficelele și’și potri repede ascuțișurile murmurând:
— Stai că’ți dau eu ochi ca «boaba de mură», ochi «răscolitori de patimi»; ochi «cu visuri întemnițate»... O să’ți răscolesc patima durerii fără margini, și o să’ți întemnițez văzul într’o beznă fără sfârșit !...
Si Paul se dete cu voluptate gândului răzbunărei... Se simțea jilvăit de sângele fierbinte al trădătorului și gusta sălbatec cu auzul, vaerul lui de durere... când, i se păru că afară răsună o voce tăioasă :
— Unde e conașul ?
Paul își adună puterile, își potrivi părul în oglindă, își drese înfățișarea și eși întru întâmpinarea prietenului său, luminat de un zâmbet amar.
Când Silviu îl zări pe terasa scărei de piatră, sări treptele câte două și și prinse prietenul în brațe cu o bucurie vădită.
Paul era palid, răsufla greu și un brâu de sudoare rece îi încununa fruntea.
— Ce ai ?... Parcă nu ești bine?... Te văd suferind !...
— Nu știu, dragul meu ! îi răspunde sugrumat Paul, șezi puțin aci, am să te rog ceva.
Îngrijat, Silviu se așeză pe un fotoliu de răchită.
Paul rămase în picioare, cu brațul stâng sprijinit de spătaru jilțului. Își fixă lung prietenul, pe când mânia, ce’l clocotea, imprima corpului său un tremurat ușor.
— Privește-mă bine în ochi, dragă prietene, și ascultă.
Silviu deschise ochii mari, rotunzi și negrii.
Privirea lor săgeta prin contrastul între albul mărginaș și negrul pupilelor, două picușuri de păcură. Genele lungi îi tremurau pe mărginile pleoapelor, în neastâmpărul așteptărei.
Paul urmă :
Lila când și-a dat sufletul mi-a dăruit și boala care mă va răpune foarte curând... Ceasurile mi sunt socotite și pe aripa celui din urmă, o voi revedea.
Ajută-mă să-i fac o bucurie mare: aș vrea să-i duc ca dar tot ce a iubit ea mai mult, nestimatele cu regretul cărora a trecut pe limanurile lumei viitoare... Tu te stăpânești și dacă mi le-ai da, aș pleca mulțumit !
— Ce sunt vorbele astea, dragul meu ?... Lămurește-mă și’ți dau tot ce’ți trebue !... Numai spune’mi, ce vrei ?
— Vreau ochii tăi, ca boaba de mură, ochii tăi cu visuri întemnițate, ochii tăi răscolitori de patimi... așa cum spune Lila în scrisoare...
Nu isprăvi: un urlet de durere sfâșia liniștea înserărei. Ochii lui Silviu plesniră, aruncând din globurile lor țâșniri de lichid cenușiu. Unghiile ascuțite ale lui Paul, îi scobeau cu înfrigurare, degetele lui se înțepeneau stăruitor în orbite, pe când buzele i vinete borboroseau :
— Ochii ca boaba de mură... ca boaba de mură !...
Silviu, adâncit în durere și’n noapte, își răsuci capul ca să scape din încleștarea brațului lui Paul, care, ca un inel de fier, îl ținea strâns de gât. Corpul său se sbătu în convulsiuni repezi, până când, desrobit, brațele-i vânjioase, bătură aerul în neștire, căutând să prindă și să sfărâme !...
Muncă zadarnică !...
Dintr’un unghier, stropit de sânge, Paul își striga disperarea :
— Caută’ți acum ochii, nemernicule !... bâjbăe prin întuneric, ticălosule !... răscolește noaptea veșnică în care te-am aruncat, să’ți găsești amanta !... Târăște-te până la mormânt și mușcă pământul cu turbare !... Desgroapă-i stârvul și gustă-i voluptățile, dacă te vor mai lăsa viermii !...
Încă un râs crispat, un hohot strident... apoi un val de sânge îi năvăli printre buze, și corpul lui Paul se prăvăli pe lespezi, unde rămase inert, ca de lut...