Calul cardinalului Batori

Calul cardinalului Batori^[1]
de Vasile Alecsandri

Όκράλης ο ταλαίπορος, όπάτωρ Λνδρεάοη, ι
Σ τάλογον καραάλίχενσε, φεύφει να ηήν πιάσε...
Visternicul Stavrinos

Bator Cardinalul, ușurel de minte,
Pe-un cal alb de spume fuge tot-nainte

Peste văi și râuri, peste munți de-adrept,
Făr-a-ntoarce capul rezemat de piept,

Căci i-e teamă-n suflet, teamă să zărească
A lui Mihai Vodă umbră vitejească!...

El dedese pradă oastea-i de Magnați
Românilor aprigi de peste Carpați,

Ș-acea oaste mândră, multă, strălucită,
Parte zace moartă, parte-i risipită!

Fuge Cardinalul!... Împrejurul lui
Vâjâie și-l mustră boarea vântului

Îl mustră și munții cu nouri pe frunte.
Și codrii îl mustră și șoimii de munte!

Iar când obositul, cuprins de fiori,
Vrea să s-odihnească în poieni cu flori,

Florile îndată se prefac în spinuri,
Poienele negre scot aspre suspinuri

Și când el aleargă la vre un izvor,
Apa se roșește, se preface-n nor!

Și când el la umbră cată să pătrundă
Codrii gem, copacii scutur-a lor frunză!

Și din munți, din codri, din văile-adânci
Ies mii de fantasme căzute pe brânci.

Triste, șovăinde, amenințătoare,
Palide ca moartea, ca ea-ngrozitoare,

Împiedicând zborul albului fugar
Și strigând în cale-i cu vuiet amar:

«Blăstem ție, Bator! tu ce cu rușine
«Fugi lăsându-ți oastea murind pentru tine!»

Calul se-nfioară! El cearcă-napoi
Să-și ducă stăpânul în foc, la război,

Și cumplit nechează, și cu mult dor plânge
Întorcându-și capul spre câmpul de sânge.

Că el Cardinalul! Cată-ndărăt... «Vai!
Iată-l! strigă, iată grozavul Mihai!»

Și nebun de spaimă, rugând, cardinalul
Face cruci o sută, își îndeamnă calul,

Dar sirepul falnic stă!... ș-oftând din greu
Cade mort de jalea stăpânului său!

1868

Convorbiri literare, nr. 12, 15 august 1868

Note modifică

↑ Andrei Bathori, cardinalul, văr primar lui Sigismund, cum se puse crai în Ardeal, nu voi nicidecum să aibă legături amicale cu Mihai, dar încă-i ordonă să lase Țara Românească și să vie curând în Ardeal, cu toată familia sa, căci avea de gând să-l dea în mâna turcilor. Mihai, drept răspuns, se răpezi cu oastea lui formată de români, de cazaci și de moldoveni, și puse sub sabie armia ungurească. Bathori, care înainte de luptă zicea cu fală că românii sunt turme de oi, iar ungurii neîmblânzite fiare, văzîndu-și oastea risipită, încăleca iute, părăsind câmpul războiului, și căută scăpare în fuga calului său. El apucă prin munți și prin pustietăți unde urmă de om nu se afla ; însă căzându-i calul mort, el se întâlni noaptea cu niște ciobani carii l-au ucis și au dus capul său lui Mihai, cerându-i a fi boieriți pentru izbânda lor. Viteazul domn făcu dreaptă judecată și fără întârziere puse de se spânzură pe ucigași... etc. (Poemul vistierului Stavrinos).

[1] Andrei Bathori, cardinalul, văr primar lui Sigismund, cum se puse crai în Ardeal, nu voi nicidecum să aibă legături amicale cu Mihai, dar încă-i ordonă să lase Țara Românească și să vie curând în Ardeal, cu toată familia sa, căci avea de gând să-l dea în mâna turcilor. Mihai, drept răspuns, se răpezi cu oastea lui formată de români, de cazaci și de moldoveni, și puse sub sabie armia ungurească. Bathori, care înainte de luptă zicea cu fală că românii sunt turme de oi, iar ungurii neîmblânzite fiare, văzîndu-și oastea risipită, încăleca iute, părăsind câmpul războiului, și căută scăpare în fuga calului său. El apucă prin munți și prin pustietăți unde urmă de om nu se afla ; însă căzându-i calul mort, el se întâlni noaptea cu niște ciobani carii l-au ucis și au dus capul său lui Mihai, cerându-i a fi boieriți pentru izbânda lor. Viteazul domn făcu dreaptă judecată și fără întârziere puse de se spânzură pe ucigași... etc. (Poemul vistierului Stavrinos).

[1]