Calvarul (Traian Demetrescu)

 

De două ori pe zi, orhestra cântă în aleia principală a pădurii din Solca. Ofticoșii au nevoie și de inhalații sufletești.

Cei cari au început să spere, ar dori o muzică mai veselă, și roagă pe șeful orhestrei să le cânte romanțe sentimentale, unde e vorba despre iubiri eterne ... Cei cari gândesc la mormânt, se înduioșează când aud Adio del passato din Traviata. Când se cântă valsuri, femeile devin visătoare, cu ochii umezi și mari.

Nepăsători nu se află.

* * *

Dar printre muzicanți, unul pare mai obosit. E bătrân. Cea mai dulce armonie care i-ar conveni ar fi tăcerea. E singurul, poate, pentru care vieața nu mai are nici o noimă, nici un aspect nou. Gândurile lui amurgite visează la pacea din cimitire.

Ochii bătrânului nu mai zăresc notele; uneori mâna tremură și atunci de pe condeiele vioarei scapără acorduri false. Și dacă a fost un artist, aceste acorduri trebuie să-i rănească sufletul.

Cine știe ! El poate are micul său trecut de glorie ; izbânzile lui de altă dată, necunoscute de mulțime, dar cu cari el își desmiardă adeseori sufletul.

Priviți-l bine: este un artist. Asta se cunoaște după pletele sale albe, pieptănate peste cap ; după fruntea sa înaltă, pe care au rămas urme de senin și de reverii; și, mai ales, după felul cum își ține vioara la piept. Par’că at fi un tată care își îmbrățișează copilul.

Ah, pentru ce îmbătrânesc artiștii?

* * *

E nevoit să cânte în fiecare zi; noroc că pâinea se poate câștiga și cu note false!

Cu toate astea, pâinea asta trebuie să fie amară!

Bătrânul muzicant face, de două ori pe zi un drum lung și greu, de la locuința sa până la chioșcul destinat orhestrei.

Pentru bietul bătrân, slab, fără puteri, nehrănit îndestulător, drumul acesta e un adevărat drum al Calvarului.

Spre pădure, calea se ridică ; urcușul e nespus de obositor pentru picioarele cari au alergat prea mult în goana după pâine...

În multe zile, am privit pe bătrânul muzicant suind dealul, suflând greu ca un cal ars de bice, prăpădit de oboseală.

Și mi s’a părut că e un Hristos bătrân, urcând drumul Calvarului.

Dar pe când cellalt mergea să moară, acesta se ducea — să cânte !

Solca (Bucovina) 1895.