Caminul
Pe când frigul domnea-afară,
Vizitele merg și vin,
Toată ziua, pănă-n sară,
Focu-ardea în un cămin,[1]
Dar salonul fiind mare,
Era încă tot răcoare.
Oaspeții, deci, boieri, dame,
Bătrâni, tineri, fiice, mame,
Să se încălzească vin
Mai aproape de camin.
Cel ce nu-ncape se-mpinge
De-a-l pute macar atinge,
Și caminul împreună
Mai mulți curtezani ș-adună.
Șoptituri, străine zise
De la ii deș-auzise,
De-nteres au de amor,
Și de intrigi multe ori,
El, discret[2], da vorbei drum
Pe-unde ieșea al său fum.
Înmândrit caminul dar
De-așa post de secretar,
Și căldura, har străin,
Socotind spirt de camin,
Cu dispreț el tot privea
Peste scauni, canape,
Ca pojâjie de casă
În ungherul ei rămasă.
Dar a lui orbire ține
Pănă primăvara vine.
Cald fiind în orice loc,
Nu se face-n camin foc;
La ferestrile deschise
Oaspeții se-ndesuise,
Și caminu-acum răcit
Se văzură părăsit.
Atunci, târziu, înțălege
Cele ce favorul drege,
Că acii ce-l cungiura
Focului se închina.
Când vei pierde-un har străin,
Vei păți c-acel camin!
Note
modificăCamin, franțuzește șemine, este acel horn elegant întrebuințat pentru încălzirea saloanelor. Cuvântul e dedus de la camin (horn), de la care vechea dregătorie caminar, ce avea inspecție asupra ogeagurilor curții domnești, precum stolnicul se îngrijea de masă, pitariul de pâine etc. Astă denumire nu ni se pare neologism, ci veche ca și hornul (Gh. A.).
Discret, om carele cu sfiire păzește secretele ce i se încredințează (Gh. A.).