Caprițul

 

Nu vroi palate, nu vroi comoară
Sădite tronuri prin foc și tun,
Măriri ce lasă pe om să moară:
Cine le cere, îl cred nebun.

Nu vanitatea, nici fala oarbă
Simțu-mi răpește, e al meu țel;
În veci amorul zilele-mi soarbă,
În veci și trupu-mi fie d-oțel.

Amorul numai se află-n stare,
În acest secol! dezamăgit,
Să facă pieptul să bată tare;
În veci, trăi-voi pe îndrăgit.

O știu, c-amorul chinuri adese
Pricinuiește robilor săi,
Și ca lor viață cu câlț o țese,
Când o dau roabă ochilor răi.

Dar mintea coaptă știe să fugă
De lanțul care ne-ar apăsa;
De gelozie, lacrimi și rugă
În veci ce bine a nu-ți păsa.

Ci totd-auna cu voioșie,
Trecând prin focuri dar ne-arzând,
În dreapta,-n stânga săruturi mie
Să-mparți și-n viață să n-ai alt gând.

Amorul este boală fierbinte
Ce mistuiește p-al său bolnav,
Ce trup consumă, și duh și minte,
Și-ajungi la urmă curat gângav.

Caprițul este zeul plăcerii;
În veci el este surâzător;
O lege numai, legea tăcerii.
Impune oricărui adorator.

Ronsard iubit-a, și Văcărescu,
Iubi ș-în Teos Anacreon;
Lăsară plânsul lui Eminescu,
Înstrunând lira pe vesel ton.

Și pe Casandre, și pe Elene,
Pe alte multe Ronsard cântă.
Din a lui minte, suflând a lene,
Aceste nume vântul zvântă.

Când o femeie te plictisește,
La alta iute curte să faci;
Un nu ce minte dorul mărește:
Învață numai să știi să taci.

Și nu prea iute în da se schimbă;
E lânced ochiul și amoros;
Se strânge mâna, se prinde limbă,
Se prinde osul curând de os.

Femeia iarăși să aibă voie
Pe plac să schimbe p-al săi iubit;
Ar fi durere, și grea nevoie
De n-am admite-o la învoit.

Numai caprițul nu lasă urme,
Și suveniru-i, în veci plăcut,
Revine-n minte, face să curme
Cel plâns amarnic din foc născut.

Când o femeie patima-și vede
Ușor trădată d-al său amant,
Ea îl urăște, mișel îl crede:
Cu drag gândește l-al său galant.

Și când prin lume te întâlnește,
Ea care știe ce știi și tu,
Surâde ție; între voi este
Misterul tainic ce n-are nu.

Mă jur pe sfânta amorezată,
Pe Magdalina,— și p-al meu pat, —
Caprițul fi-va legea-mi sfruntată,
Fi-va el gându-mi nestrămutat.

Din ele-ori care își zice-n parte:
Să-i fie viața lumini și flori!
Căci fericire ș-amor împarte,
Ș-amoru-i este fără plânsori!

1892 — Călimănești

1. Același metru ca la Juvenalia, Gelozie, etc. Alternanța versurilor catalectice cu cele necatalectice. Accentul secundar pe prima din picior se găsește la v. al 4-ea (ci), al 6-ea (sim) și altele. E mal greșit să fie pe 1-a din al 2-ea (chi), etc. Rime bogate: Comoară cu, moară, oarbă cu soarbățel cu oțel, cele de la strofa 3-a, apăsa cu păsa, Elene cu alee, rimă defectuoasă: săi cu răi.