Cartea de aur: O noapte în Sulina

 

Dobrogea abia fusese luată în stăpînire.

Noul administrator al Gurilor-Dunărei, pe o zi de primăvară — 23 aprilie și Sf. Gheorghe — cobora din vapor, în luntre, spre a debarca în Sulina. Vîntul, ridicat dinspre mare, sufla în răspăr apa albastră a uriașului fluviu și o da, răzvrătită, înapoi. Cerul era ca un cristal curat și soarele îl umplea de veselie. Orașul, cu casele lui albe, și cu minaretele lui subțiri, încăleca brațul Dunărei. Pe unele coperișuri, grădini de leandrii și de lămîi înfloriți împrimăvărau aerul. Nuanțe roze și verzi se logodeau. Un zbor de libelule — caii dracului — nor azuriu de aripi — albăstrea Delta, cu depărtări pe care trestia și papura tînără le frăgezea. Administratorul, 26 de ani și ochi de vis, furat de răzvrătirea valurilor, amețea. Era străbătut de fiori pe care nu-i mai simțise. Marea, împinsă de vînt în apele Dunărei, se izbea de ele, iar un zgomot de bătălie izbucnea. Deasupra valurilor, acolo unde soarele își vărsa flăcările din plin, băteau ca niște aripi de jar ale unor pasări din alte lumi: Soarele. Cînd țărmul fu apropiat, sunetele de argint ale clopotelor bisericelor pătrunseră în auzul celor din luntre.

În locașurile Domnului, din orașul locuit mai mult de greci și de maltezi, se cîntau osanale pentru proslăvirea regelui George, a cărui onomastică era atunci. De cum luntrea se opri, înfățișătorul guvernului, întîmpinat de primar, intră în vultoarea administrativă a localităței, ascultă plîngeri, făcu și primi vizite, cu oficialitatea înghețată a unui zîmbet ce nu i se dezlipi de buze. Uneori, cu totul binevoitor, întărea cele care i se spuneau printr-o dare din cap sau prin vorbe răzlețe, anume rostite ca să dovedească marele său interes pentru toți și pentru tot ce-l înconjura. Gîndul său însă era departe. El i se ducea aci pe marea luminoasă ce se zărea prin unele din geamurile ferestrelor casei în care se afla; aci, pe luciul Dunărei, și prin rogozul și papura verde a Deltei. Dar seara venea și un răgaz îi îngădui să răsufle. De pe terasa casei unde fusese găzduit, Sulina, zînă ce se scălda în apă pînă la brîu, i se destăinui în deplinătatea frumuseței. Brazde de sînge mohorau apusul. Cele două faruri de la intrarea portului, minaretele a două-trei geamii, și turla unei biserici se desprindeau în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei.

Pe mare, pe Dunăre și prin trestii, răsfrîngerile soarelui ce-și lua ziua bună, păreau că zboară ca niște fluturi galbeni și roșiatici. Vapoare, cu mișcarea matrozilor pe punți, însuflețeau portul. Dinspre valuri și dinspre partea Insulei Șerpilor, un vas-pilot, împurpurat de soarele ce se înecase pe trei sferturi în mare, se arăta coprins de flăcări. În dreapta portului, palatul Comisiunei europene, clădire tot atît de măreață ca și a Universităței din București, în mijlocul orășelului de case ale impiegaților săi, privea marea cu întreitul lui șir de ferestre suprapuse, ca și cum, înăuntrul odăilor, ar fi fost aprinse mii de lumînări în polecandre de argint și de cristal. Dar, cu încetul, valurile se catifelau cu întunecările liliachii ale unui indigo ce, neîncetat, se posomora. Trandafirii muriră în cer și pe apă. Crinii argintii își deteră sufle-tele în văzduhurile apusului. Ferestrele palatului se stinseră și deschiseră guri de beznă asupra mărei și împrejurimilor. Apusul singur mai rămase, cîtăva vreme, luminos. Nu trecu însă mult și cerul luă, și de acea parte, înfățișarea verzuie a peruzelelor ce îmbătrînesc și mor. Secera de diamant a lunei schinteia cu o dulceață lăcrămoasă. Dinspre vaporul de război englez, "Cocatrix", se trăgănea duioșia unui cîntec, toarsă de voci tinere ce păreau că-și revarsă dorul înstrăinării peste smîrcurile Sciției ce apucau Dunărea la mijloc și se prelungeau pînă la locul uncie Darius și-a aruncat, odinioară, vestitul pod. Candidații de matrozi — niște tinereți albe ca un lapte în care ar fi căzut petale de trandafiri — își legănau notele pe ritmul mișcărilor, agățați prin funii sau urcați în vîrful catargelor. Răcoarea umplea însă stradele cu o mulțime împălăriată de bărbați și de femei.

Fiecare umbla fără scop; dar fiecare își mișca împrejurul obrajilor o batistă, spre a se scăpa de năvala țînțarilor. Ici-colo, fumegau, pe marginile trotuarului, mici focuri făcute de locuitori tot în scopul de a se apăra de războinicii oaspeți ai stuhăriilor Deltei. Multe din chipurile ce încăpeau în lumina lor destăinuiau frumuseți neasemănate. Forța scapără din coloare și forme. Femeile păreau minuni ale unei Grecii vechi, iar, în fiecare tînăr, retrăia un Alkibiade sau un Antinous, ale căror trăsături răpeau gîndul spre propilee, spre timpii socratici și spre Roma lui Adrian. Vîntul, în vremea aceasta, se ascuțea. Nori negri și sălbatici dau iureș cerului. Într-o clipă stradele rămaseră pustii. Vaiete se smulseră din funiile vaselor ancorate. Marea și Dunărea răcneau. La miezul nopței, urgia nu cunoscu margini. Geamurile ferestrelor dîrdîiau.

Și Sulina se surpa într-un întuneric adînc.