Cartea de aur: Soare și grîu

 

Șoseaua, panglică prăfuită, înainta prin albăstrimea zilei peste care soarele își cernea strălucirea. În urmă, verdeața unei păduri încingea cîmpul cu un brîu ce, prelungindu-se spre dreapta și spre stînga, se ștergea neîncetat mai mult și se sfîrșea prin a se topi de-o parte și de alta în zarea depărtărilor.

Încolo, spre București, șesul se desfășura – aproape fără cute – o stepă veselă ce se împreuna la orizont cu cerul: vechea și scumpa noastră Românie, peste care grîul își trece vara uriașul talaz de aur.

Dar marea de spice galbene era mîncată, pe locuri, de mici cîmpuri intrate în stăpînirea florilor de cicoare albastre, în a garofițelor pembè și în a mușățelului galben și alb.

Trăsura cu patru cai se orpise în dreptul unei șiri de grîu de curînd secerat și, pe cînd vizitiul se opintea să-i ridice osia de la o roată ruptă pe un par găsit la marginea ariei, stăpînii spre a se adăposti de arșită, se apropiaseră de șiră și, aprinzîndu-și țigările, intrau în umbra ei. Coprinși de lenea zilei, ei se lungeau, la umbră, pe paiele ariei, schimbau cîte-o vorbă-două, și înfășurîndu-se în fumul tutunului se lăsau unei jumătăti de somn, cu privirile pierdute în adîncimea văzduhului.

Dar din preajma lor, ce pînă aci păruse pustie, o ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi, și se făcu roată împrejurul lor.

Erau copii de toată mîna, cu păr negru și cu păr bălan, cu ochi de jar și cu ochi de cicoare – unii mai îndrăzneți, altii mai sfioși – care cu căciuli pe ceafă ori pe sprîncene, care cu pălării de pîslă, înghirlandate cu flori de măceși.

Copii ai cîmpului, piepturile li se arătau pîrlite de sub cămășile desfăcute; pulpele și picioarele le aveau goale. Apropiați cu totul de fire, ei duceau mintea spre timpurile dintîi ale Lațiului, ale samniților și sabinilor. Dar vreo doi, pistruiați, și cu un tort de aur roșu încurcat pe cap, păreau copii ale acelor triburi de iranieni care se credeau de-a dreptul coborîte din soare, și care-și făcuseră din Helios singurul Dumnezeu.

Drăgăstoși cum nu se poate mai mult, aceștia, cît și ceilalți, aduceau cu dînșii – inimi de aur prin grîul de aur – împăciuirea vieții cîmpenești, curățenia ei.

Veniți la seceriș cu ai lor, și întîrziindu-se împrejurul șirei, zăriseră pe călători și, grămădindu-se împrejurul lor, se uitau acum lung la ei, de pe a căror frunte grijile păreau că se șterg.

Dar soarele coborîse. Băiețașii alergaseră cu ulcioarele la un puț din apropiere, și veniseră cu apă de acolo. Drumeții băuseră, iar osia trăsurei fusese cu chiu cu vai proptită pe parul ce avea s-o sprijinească pînă la satul vecin.

Călătorii intraseră înăuntru. Caii o urniră din loc. Ei o tîrau cu greu, dar, în sfîrșit, o duceau. Micii țărani, precum și mai măriceii rămăseră în urmă și, în curînd, șira se departă și ea.

Tîrîș-grăpiș, călătorii ajunseră în sat, se deteră jos și mînară peste noapte acolo.

Dar aurul ce se șterse de pe holdele de grîu, odată cu asfințirea soarelui, nu se șterse din amintirea lor...

Și unul din ei măcină din grîul prin care trecuseră, și îl amestecă cu soarele dusei zile, ca să facă și din unul și din altul o pîine a neuitărei spre a se hrăni și alții cu ea...