Casa de nebuni

 

Clienţii doctorului Şuţu au scăpat din chiliile lor şi au pus stăpânire pe guvernul ţării româneşti.

Asta este impresia ce ne fac faimoşii noştri ocârmuitori în toate ocaziile.

Dar, cu ocazia grevei studenţilor împotriva noului proiect de lege a recrutării, ne-am făcut o convingere deplină că trăim sub regimul unor alienaţi.

Iată, în adevăr, faptele monstruoase ce s-au petrecut cu prilejul acesta:

Studenţii s-au adresat mai cu seamă la trei autorităţi, expunându-le doleanţele lor: rectorului universităţii, ministrului instrucţiunii şi primului-ministru.

Ei bine, fiecare din aceste trei autorităţi, care s-ar fi cuvenit să meargă în cea mai deplină înţelegere, au ţinut studenţilor un limbagiu deosebit.

Rectorul universităţii, care este şi vicepreşedinte al Adunării legiuitoare, le-a spus:

„Legea împotriva căreia vă plângeţi este o lege personală. Ea a fost votată de Senat prin surprindere. Vă asigur că, pe cât timp voi fi eu rector al universităţii, nu voi permite să se atingă drepturile studenţilor.”

Ministrul instrucţiunii — şi de astădată avem chiar un text oficios, publicat de organul guvernului în chip de rectificare — a zis:

„Proiectul în contra căruia vă plângeţi este pornit dintr-o iniţiativă privată. Eu n-am avut nici o cunoştinţă despre el. Îmi iau angajamentul să lupt pentru modificarea lui.”

Iar primul-ministru, după ce în faţa delegaţiei studenţeşti s-a mărginit să facă morală antigrevistă, a venit să răspundă dlui Fleva în Cameră:

„Proiectul este opera guvernului. El a fost discutat în Consiliul de Miniştri şi nu va fi modificat, pentru că e un proiect foarte bun.”

Ce însemnează această duplicitate... sau mai bine această triplicitate.

Fără-ndoială, nimic altceva decât că avem un guvern care ne dă exact impresia unei case de nebuni.

Ştim bine ce ni se va răspunde: că oamenii din fruntea guvernului sunt nişte mari şireţi, că declaraţiile rectorului şi ale ministrului de instrucţiune sunt făcute în timpul grevei, pe când declaraţia primului-ministru este făcută după încetarea grevei; că aşa fiind, nu trebuie să căutăm armonie între ele, pentru că cei dintâi au urmărit un scop — înşelarea studenţilor — iar cel din urmă alt scop — menţinerea proiectului incriminat.

Este oare această argumentare o dovadă de onestitate şi de cuminţenie politică?

Nicidecum.

Noi credem că, sub nici un pretext, un guvern nu poate să aibă purtarea unei asociaţii de făcători de rele care caută să înşele, şi atâta tot.

Nu este permis unui guvern să umble cu chichiţe, cu şarlatanii, cu vicleşuguri ordinare, pentru ca să dea aparenţe înşelătoare unor fapte ce nu-i convin.

Şiretenia, în asemenea caz, este poate mai condamnabilă decât nebunia.

Consecinţele morale ce decurg de aci sunt dezastruoase.

Cum adică? Să nu mai creadă studenţii în cuvintele rectorului? Să-şi facă ei convingerea că ministrul instrucţiunii este un păcălici de rând, care pentru obţinerea unui rezultat dorit e capabil de o minciună?

Dar aceasta este o morală groaznică, pe care numai codicele ocultist o mai poate concepe.

Şi pentru ruşinea vremii în care trăim, noi convenim mai lesne a crede că a fost şi aci o manifestare de demenţă, cum se arată în toate actele acestui guvern desperat.

E o tovărăşie pe care n-o leagă nici o idee superioară, un sindicat de interese meschine, care trăieşte din expediente şi care, în total, e o casă de nebuni.

Să sperăm că ţara va scăpa în curând de această aglomeraţie smintită.