Casa din deal

 

Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă
Ca o bună la nepoțelul mic.
Pe-atunci știam că-i vie; azi nu mai știu nimic:
Apăs cu nepăsare de om pe-a ușii clampă.

Sub acoperișul, care-i stă ca un bonet,
Glicina ei pe tâmple cădea ca o șuviță.
Și, mirosind a floare de tei, a lămâiță,
A cantalup, a lisă de chitră, a șerbet,

În fiece odaie dezvăluiam cu frică
Alt gând din vechiul suflet curat și românesc…
Ce nu-mi cuprinde mintea, deși îmbătrânesc,
Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică.

Pendule bătrâne mai bat același ceas,
Prelung, ca o dojană, în liniștea sonoră,
Dar timpul intră-n casă trântindu-i altă oră,
Și inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.