Ce te lini, ce te clătini

 

– Ce te lini, ce te clătini
Din vârf până-n rădăcini?

– Da cum nu m-oi clătina,
Vine-mi vremea ca ș-a ta;
Vin meșteri dintre Vișauă
Cu securi, cu serestrauă
Și m-or tăie drept în două,
Și m-or duce-n orășele,
Și m-or face scăunele
Să șadă domnii pă ele.
                 *
Mândru-i locu pă la noi,
Duce-m-oi și lăsa-l-oi;
Mândru-i locu p-aicea,
Duce-m-oi și l-oi lăsa.


Observații: Se știe cu certitudine: Eminescu nu a vizitat Maramureșul, deși plănuise (în 17 februarie 1870) să susțină în acest ținut cinci prelegeri publice (Geniul național, În favoarea teatrului, Studii despre pronunție, Patria română și Poesia populară) - probabil nu fără legătură cu campania dusă de Familia, prin Iosif Vulcan, pentru fondarea unui Teatru Național în Transilvania. Cu toate acestea, în culegterile de folclor ale poetului, rămase în manunscris și publicate postum, regăsim versuri populare ce aparțin ținutului nostru:
“Ce te legeni, plopule,
Fără ploaie, fără vânt
Cu crengile la pământ?
Da eu cum să nu mă legăn,
Că ei că s-au vorovit,
Trei băieți din Baia Mare
Ca pe mine să mă taie (…).
(Mihai Eminescu, Literatura populară, ediție îngrijită de I. Rotaru, Editura Minerva, București, 1985, p. 119, în manuscrisul Academiei nr. 2262).
O ipoteză viabilă este faptul că Eminescu a intrat în posesia versurilor printr-un intermediar, iar acesta nu putea fi decât amicul său, Ioniță Bădescu, despre care se știe că a cercetat folclorul maramureșean în toamna anului 1869. O parte din poeziile culese au fost publicate în presa vremii, iar o parte au fost citite la Junimea.
În culegerea de folclor a lui Alexandru Țiplea (1906), regăsim versuri uimitor de apropiate de cele eminescine:
“Hei, codrule, cetinule,
Ce te legeni,
Ce te tregeni,
Cu crengile la pământ,
Fără ploaie, fără vânt?”
(Alexandru Țiplea, Poezii populare din Maramureș, 1906, p. 467).