Ceas de înmormântare
Cumințenia mâinilor e nefirească
la fata pusă să se odihnească
între flori lângă lumânări.
Par’că s’ar ridica încă, de sub nări,
de printre buzele albe, nestrânse,
aburul unei suflări ascunse...
Dar pleoapele au închis în pupile
întuneric greu, de două zile.
De sus și de jos venind, s’a împlinit
bezna somnului netrezit;
visul — poate frumos, hâd poate —
s’a ’ncuiat pe dinăuntru cu lacăte
și nu mai deschide nimănui.
Din pricina lui
plâng: tata, mama și surorile
fetei care se sărută acum cu florile,
cu Dumnezeu, cu ingerii și cu fiecare...
A sosit ceasul de ’nmormântare.