Ceas rău
Nu, nu mai era chip! așa nu mai putea Laie s-o ducă!
Fusese sâmbătă spre duminică Ana pe la dânsul, ca să-l vadă, să-i spună ce-a mai aflat și să-i aducă o pâine, o bucată de slănină și ceva brânză, iar acum era joi spre vineri și ea nu mai venea și nu mai venea.
E grozav lucru să stai la marginea bălții așa singur, cu gândurile tale și cu frica în vine, mereu treaz, ca nu cumva să fii apucat fără de veste, și gata în toată clipa de a te strecura pitulat prin păpuriș spre trestia înaltă, ca să ți se piardă urma.
Lasă că nu mai avea ce să mănânce, lasă că-l omora singurătatea și nerăbdarea de a ști ce s-a mai petrecut, dar își dorea nevasta, care nu mai venea și nu mai venea.
Nu, așa nu mai era chip s-o ducă!
Ah, ce nemernică e firea omenească!
Om cu rostul lui, scăpat din oaste, voinic, vesel, harnic și sănătos, n-ar fi avut decât să rămâie ceea ce era pentru ca să-și petreacă viața în tignă.
„Hm - suspină e - afurisit să fie ceasul în care i-am văzut pe Șișcă și pe Graur! ”
Ei au pus la cale spargerea, ei 1-au amețit și 1-au momit, ei 1-au luat nici singur nu mai știe cum și tot ei s-au dat de gol; cum ar fi putut să creadă că nu-l vor da, după ce au fost odată prinși, de gol și pe el?
Nevoie n-aveau s-o facă, și din el, dacă ar fi fost în locul lor, n-ar fi putut nimeni să scoată nimic; nu-i socotea însă oameni cu destulă virtute și de aceea aștepta cu inima încleștată să vadă cum vin lucrurile.
Luase, când a plecat de acasă, înțelegere cu nevastă-sa ce să spună, dacă 1-ar fi căutând cineva, că el s-a dus la lucru unde va fi găsind și are să se întoarcă — ea nu poate să știe cân - apoi să vină ca să se înțeleagă ce au să facă mai departe. Cinci săptămâni de zile ea venise aproape în fiecare noapte, ca să-i spună că nimeni nu-l caută: nu era a bine că acum nu mai vine!
Ori i se urase, ori se temea, ori nu mai voia să aibă legătură cu el.
Îi zvâcnea, când se gândea la aceasta, și i se turbura tot sângele în vine, căci de la dânsa îi venea, la urma urmelor, tot răul.
Dacă Șișcă și Graur îl vor fi dat în adevăr de gol, vinovată era numai dânsa, care nu-i putuse suferi la casa ei și-l pusese în vrajbă cu dânșii.
Pe urma ei căzuseră toate relele pe capul lui.
Cu ușoară și ferită de griji îi era viața mai înainte de a o fi luat pe dânsa și ce puțin i-ar fi păsat dacă singur ar fi fost și acum de cele ce pot să-l ajungă!
Treci, când stai singur în lume, și prin bine și prin rău și puțin îți pasă; ea însă nu-l lăsa nici să moară, nici să trăiască în pace.
Cum, Doamne, să poată muri, când ea îi făcuse atât de dragă viața!
Și tot mai ușor se împăca cu moartea decât cu gândul că ea ar putea să trăiască fără dânsul, ba poate chiar și cu altul.
El porni cu pas hotărât spre sat: ce-o fi să fie, mai rău de cum erau lucrurile tot nu puteau să vie!
Se mângâiase el, stând așa singur, cu gândul că ar putea, la urma urmelor, să trăiască ei și așa, stând el ascuns.
Se deprind oamenii cu toate și n-are, așa zicea el, să-i mai poarte nimeni grija după ce va fi stat câteva săptămâni ascuns pe la marginea bălții. Crezându-l dus în lume, îl vor da încetul cu încetul uitării și el va putea să se întoarcă și să stea ascuns în casa lui. Era mult farmec în gândul acesta, dar Ana nu era încântată de el.
- O să ți se urască în cele din urmă, zicea dânsa; o să vie o zi în care o să uiți că trebuie să te ascunzi și-o să te dai de gol. Să ne ducem unde nimeni nu ne știe!
Da! să te duci, dar cum să te strecori prin lumea aceasta plină de îngrădiri și de pânditori?
Tot era mai bine aici, la marginea bălții, unde cale de un ceas nu putea nimeni să se apropie fără ca să-l zărești: și fiecare zi petrecută aici era un scump adaos la viața fără de silă.
El, cu toate acestea, se ducea spre sat, stăpânit cu desăvârșire de simțimântul că orișicum ar fi mai bine decât așa. Ba, spre a se îmbărbăta el însuși pe sine, începu în cele din urmă să râdă.
De ce adică să stea el ascuns, de ce să-și lase nevasta singură, de ce să se muncească însuși pe sine, când nimeni, la urma urmelor, nu voia să-i facă nici un rău? Era numai o părere a lui, ceea ce-l făcea să se teamă, că Șișcă și Graur îl vor da de gol.
Grea-i viața când nu ți-e curat cugetul: ai culcuș moale și nu poți să dormi; ai hrană bună și nu-ți tignește; te vrea toată lumea și tu te ferești de ea!
„Da, da - zise e - zici tu că are să mi se urască mie fiindcă a început să ți se urască ție; zici c-o să mă dau într-o zi de gol fiindcă simți că ai fi tu într-o zi în stare să mă dai de gol, ca să scapi de mine! ”
Spurcat gând!
Cum oare să nu meargă, dus de el, cu pas din ce în ce mai grăbit înainte?
Deodată el se opri.
Ochiul lui, deprins de atâta timp cu scrutarea depărtărilor în timp de noapte, umbla și acum oarecum el de el, și departe, de tot departe, pe câmpul întins, el zărise două negrețe cari se mișcau, parcă fără ca să-și schimbe locul, cum nu se mișcă decât oamenii cari se duc și vin pe același drum cu tine. Orișice ar fi fost acele negrețe, e foarte greu să mergi înainte, când ești deprins să te ascunzi, îndată ce vreo ființă omenească se ivește în preajma vederii tale.
Laie nici că se mai întreba dacă vin ori se duc cele două negrețe: îi era destul că le-a zărit, pentru ca toate să se răstoarne de-a valma în capul lui.
Spaima e, fie chiar din senin venită, întunecătoare, și Laie o luă iar înapoi spre baltă, mai mult pe pitite decât mergând omenește.
Abia ajuns în trestie, a început să răsufle în toată lărgimea lui și să se întoarcă la gândurile cari-l luaseră să-l ducă spre sat.
Nu! prea era de nesuferit viața lui; smintit ar fi trebuit să fie ca să creadă că poate o femeie să aibă destulă virtute ca să fie legată de un om cu asemenea viață.
- E peste putință! răcni el tare, încât glasul îi răsună departe peste câmpia deschisă și se sperie el însuși de sine.
Era peste putință!
Dacă ea, femeie, 1-ar fi văzut fugind, s-ar fi depărtat cuprinsă de groază și n-ar mai fi avut inimă să se întoarcă vreodată în viața lui și a ei. El, munte de om, care ar fi fost în stare să spargă ziduri de piatră și să ție piept singur cu șapte, el a fugit ca din fața unei puteri necovârșite, încât viermele, care e vierme, dacă 1-ar fi văzut, numai cuprins de milă s-ar fi putut uita la dânsul; dar ea, femeie slabă, ce-ar fi făcut dacă s-ar fi știut urmărită ca dânsul?
Nu! Așa nu mai putea s-o ducă!
Tot mai bine fie mort, fie în fundul ocnei!
Ea însă ce se făcea? Cum rămânea?
Noaptea toată și ziua următoare toată el s-a zbătut, muncit de întrebarea aceasta, așteptând mereu ca s-o vadă ivită despre sat și încredințându-se la fiecare clipă el însuși pe sine că ea n-are să vie, că nu mai cutează, nu mai vrea să aibă legături cu dânsul.
„Dac-ar fi în ceas bun, bine, iar dac-ar fi în ceas rău, sâ fie! ” zise el vineri spre sâmbătă și porni din nou spre sat.
Cum lupul mânat de foame se duce în timp de iarnă geroasă spre stâna în care știe adăpostită turma de oi, așa înainta Laie spre casa lui, fricos și privind mereu în toate părțile, oprindu-se din când în când, ca să vadă și sâ audă mai bine, dar hotărât să meargă înainte și gata să dea piept cu orișicine care i s-ar pune în drum.
Sosit acasă, el ascultă puțin la fereastra neluminată, apoi bătu încet, încât era peste putință ca Ana, dacă doarme, să-l audă.
Ana tresări, cu toate acestea, din somn și se ridică speriată în culcușul ei.
Încă din ziua când au venit să-l caute și să știricească unde a plecat, ea a luat hotărârea de a se lepăda de el și s-a și lepădat. N-a spus, ce-i drept, nimănui în lumea aceasta că știe unde se află el, dar nici n-a zis că nu știe, ci numai că n-ar putea să știe chiar nici dacă el i-ar fi spus unde se duce, iară el a zis să spună că nu știe nici el unde o să ajungă și când o să se întoarcă. De atunci n-a mai supărat-o nimeni; dar ea era destul de deșteaptă pentru ca să simtă că e păzită în casa ei, că 1-ar da de gol și ar fi năpăstuită și ea dacă s-ar mai duce la el. Nu s-ar fi dus însă nici dacă nu s-ar fi temut de aceasta: din clipa în care-l știa părtaș la vinovăție cu Șișcă și cu Graur, ea se socotea desfăcută de el.
Și dacă ar fi să vină acasă?
„Dacă vine ziua — își zicea dâns - îl prind, iar dacă vine noaptea, ori nu-i deschid, ori fug prin fereastra din dos. ”
Un gând o stăpânea pe dânsa: că și dânsa e părtașă la vina lui, c-a știut, ori c-a voit să-l scape.
Nu era însă în stare să-l vândă, și de aceea, orișicât de greu îi era, stetea singură acasă, tremurând mereu, dormind nopțile iepurește și tresărind în toată clipa din somn.
Nu putea nici acum să-și dea seamă dac-a auzit în aievea, ori i s-a părut numai în vis că cineva bate la fereastră și rămase ascultând, cu răsuflarea oprită și cu inima încleștată a omului gata de a săvârși o faptă grea.
Știa ce are să facă și nici că și-ar fi putut închipui că el o va abate de la hotărârea ei.
Ea rămase deci nemișcată, ca înfiptă, în culcușul ei și după ce el bătu din nou în geam.
Era un deget de om care atinsese geamul, un deget ca toate degetele; ea simțea, cu toate acestea, că al lui e degetul, ba din zângănitul geamului socotea toată stăruința, toată durerea deznădăjduirii lui. Lacrimile o năpădiră și-i venea să răcnească, dar ea nu putea să-l scape și nu voia să fie părtașă la soarta lui.
„Ah! sărmana de mine! suspină ea încet. De ce nu m-a născut mama moartă! ”
Era bărbatul ei omul care bătea la fereastră și era om să-l sorbi din ochi și să mergi cu el și la moarte; iară ea nu putea să-l primească în casă. Știa că pânditorii sunt prin apropiere și-l vor prinde dacă va mai sta câtva timp la fereastră; ea însă nu putea să-i dea nici un ajutor.
Câinii din vecini începură să latre.
Ana își opri iar răsuflarea și-și închise ochii, parcă ar fi voit să nu mai vadă, să nu mai audă, să nu mai știe nimic.
Îi vedea cum vin, cum se apropie, cum îl zăresc, îl înconjoară și-l prin - viu dacă se dă, ori mort dacă nu vrea să se dea.
Ea sări din pat, alergă să deschidă ușa, apoi, scoțând capul prin crăpătura ușii deschise, șopti stăruitor:
- Laie, fugi, fugi, că te pândesc și vin să te prindă!
Drept răspuns, el făcu câțiva pași mari până la ușă și trecu pragul.
- Las’ să mă prindă - grăi el cu glasul înecat -, că tot e mai bine decât acum.
- Nu, Laie, nu! răspunse ea dându-se un pas napoi; nu crezi nici tu ceea ce zici. Dumnezeu îmi vede sufletul și știe ce aș vrea eu: degeaba aș vrea însă să te ajut, că nu te pot, și nu ți-e de nici un folos dacă mă vor lua și pe mine deodată cu tine.
- Îmi ești nevastă - întâmpină el - și nu mă poți părăsi când mi-e mai grea viața.
- Bine, - zise Ana muiată - dacă crezi că trebuie s-o fac și asta, nu am încotro. Se vede c-așa mi-a fost dată. Ești mai tare decât mine și nu aș putea nici astfel să te opresc când vrei să intri în casa ta. Eu te-am rugat să ai milă de mine și stau, dacă zadarnică mi-e rugămintea, neputincioasă în fața ta.
El intră în casă și se lăsă istovit pe un scaun, apoi se uită lung la dânsa.
Era întuneric în casă, dar el vedea, fiindcă o simțea, așa cum o știa, femeie cu trup de viespe, nu prea naltă, dar nici scurtă, bălană, cam ciupită de vărsat, dar cu buzele rumene și cu ochi neastâmpărați, aspră la fire și rea de gură, dar duioasă și dulce când e cu tragere de inimă.
- Când au venit să mă caute? întrebă el.
- Duminică dimineața - răspunse ea - și de atunci stau mereu la pândă, încât i-aș fi dus pe urma ta dacă aș fi venit să te văd. Trebuie să fie și acum pe aici prin apropiere.
Laie scoase pistolul încărcat și-l așeză pe masă.
Ana se cutremură.
Nu-i mai rămânea decât să fugă și era hotărâtă la aceasta. Aștepta numai o clipă potrivită.
- Dă-mi ceva să mănânc, - zise el - că-mi vine să leșin!
Grozav lucru!
Cum putea dânsa să fugă mai înainte de a-i fi pus ceva pe masă?!
Laie se afla acasă la el și știa prea bine unde are să caute ca să găsească ceva de mâncare. Deși lihnit de foame, el era trupește și sufletește istovit, încât nu mai era în stare să facă nimic și, așezat o dată pe scaun, nu s-ar fi mișcat nici chiar dacă prigonitorii lui s-ar fi ivit în pragul casei.
Și de ce adecă să se miște? De ce să se mai ostenească?
Orișice ar fi făcut el, soarta nu și-o putea schimba. Singurul lui simțimânt era că orișicum ar veni lucrurile, mai rău de cum îi era nu putea să-i fie.
Iară Ana se uita cu inima îndoită la el. Era pe polița din tindă și pâine și niște fasole gătită de post, ea însă se temea să iasă în tindă. Prea era, dacă a ieșit o dată, ispitită să nu se mai întoarcă și parcă era păcat să-l părăsească în starea în care îl vedea. Îi era bărbat omul acesta, trăiseră atâtea zile bune împreună, se deprinsese cu gândul că tot cu dânsul o să-și petreacă toată viața, și dacă nu putea să-i dea nici un ajutor, nu s-ar fi iertat viața ei toată dacă ar mai fi sporit și ea chiar acum necazurile vieții lui atât de grele.
Ce bine ar fi fost, Doamne, dacă lucrurile s-ar fi urmat fără ca să mai facă ceva!
- Ai ceva? întrebă el într-un târziu.
- Am, răspunse ea și ieși în tindă.
Ea stete o clipă pe gânduri.
Câinii din vecini nu mai lătrau. Degeaba asculta, căci ei nu mai lătrau. Dac-ar fi lătrat și acum, ea n-ar mai fi stat pe gânduri, ci s-ar fi dus și ar fi scăpat odată de munca sufletească, dar ei nu mai lătrau; se vede că tot nu-l zăpsise nimeni; fără ca să-și dea bine seamă de ceea ce face, ea închise ușa despre curte, apoi luă pâinea și blidul cu fasole de pe poliță și se întoarse în casă.
Îi era deodată parcă n-a fost bărbatul ei niciodată urmărit, și după ce el începu să mănânce, ea se uită cu mulțumire la el, căci mare e mulțumirea de a vedea mâncând cu poftă pe cel ție apropiat.
- Și de duminică n-au mai venit să mă caute? întrebă el după ce-și mai astâmpără foamea.
- Nu, - răspunse ea - ci stau numai de pândă, ca să vadă unde mă duc și să apuce urma ta.
El mânca, dus cu gândul, mai departe.
- Uite, - urmă iar peste câtva timp - vor fi stând ori nu la pândă, ei nu m-au simțit și n-ar crede, dacă li s-ar spune, că mă aflu acasă: am să rămân ascuns aici, iar tu te duci de mâine să mă cauți, ca să mă caute și ei aiurea.
- Nu, - grăi Ana, cuprinsă de fiori reci - asta nu se poate. Eu nu știu să mint, nici să mă prefac, și ar fi destul să se uite în ochii mei pentru ca să știe că ești ascuns acasă.
El nu mai zise nimic; ea însă ar fi rămas cuprinsă de groază dacă ar fi putut să vadă căutătura lui.
- Ce vrei atunci să fac? întrebă el peste câtva timp.
- Doamne! - zise ea suspinând - nu știu ce să fac eu, de unde aș putea să-ți spun ție, ce ai să faci?
- Hm! - întâmpină el cu amărăciune - ți-e ușor ție, care n-ai decât să tragi o dată cu ochiul ca să scapi de mine. Eu am să rămân aici, și pe sufletul tău să fie dacă mă vei da în mâna lor.
Ana se îndărătnici și-și strânse buzele.
- Nu mă lua așa, că nu mă las să mă iei, zise ea. Poți să rămâi, dar eu îți spun că mult timp n-o să poți sta fără ca ei să simtă că te afli aici, fiindcă eu, chiar și dac-aș voi, nu știu să mă prefac. Eu însă nu vreau: proastă aș fi dac-aș voi când știu că nu pot și mișea aș fi dacă nu ți-aș spune adevărul.
- Eu rămân, grăi el, și o să vezi tu că o să știi să mă păzești.
Ridicându-se apoi de la masă, el își luă pistolul și-l puse sub perna de la căpătâiul patului, apoi se întinse, așa îmbrăcat cum era, în patul așternut.
Ce putea Ana să-i facă?
Se afla acasă la el, culcat în patul lui. Ar fi voit ca să-i zică să se ducă în podul casei unde era mai bine ascuns, dar n-o ierta firea când știa că de atâtea săptămâni n-a odihnit în culcuș moale.
Nu-i rămânea decât să-l păzească.
Ea se așeză pe scaunul de pe care se ridicase el și rămase nemișcată și stăpânindu-și oarecum răsuflarea, ca nu cumva să-i turbure somnul.
De unde putea să știe dacă nu acesta e cel din urmă somn al lui?
Zolit cum era, adormi îndată ce-și puse capul pe perină, și nu e singurătate mai grea decât cea petrecută priveghind la căpătâiul celui ce doarme dus: ți-e parcă nu mai știi dacă stai treaz, ori visezi și tu cu el.
Era peste putință ca Ana să stea așa până dimineață. Iasă că-i era urât și o treceau fiori reci când se gândea câte se pot întâmpla până în zori de zi, dar ea-și făcea mustrări pentru că n-a făcut ceea ce atât de tare se hotărâse a face și 1-a primit în casă, a rămas cu el, ba mai stătea și acum.
În cele din urmă se ridică hotărâtă, își luă hainele de pe lada de la picioarele patului, se îmbrăcă tiptil, apoi tot tiptil ieși din casă în tindă și din tindă în curte.
Nu putea dânsa să mai stea cu un făcător-de-rele, pe care, dacă nu azi, mâne îl luau, ca să-l ducă poate pe toată viața în temniță. În zadar erau toate, traiul lor era sfârșit!
În curte însă se opri.
Câinii din vecini iar începură să latre, cum latră câinii numai când simt om străin prin apropiere. Cuprinsă de temerea că acum vin, în adevăr se apropie prigonitorii lui, ea se întoarse repede în casă, ca să-l deștepte și să-i spună ca să fugă ori să se ascundă.
- Ce-i? strigă el, sărind în picioare când ea-l atinse puțin, ca să-l deștepte.
- Fugi! - șopti dânsa cu glasul înecat de spaimă - că vin să te prindă.
El stete puțin buimăcit.
- Nu se poate, grăi apoi; ar fi venit ei de mult dacă in-ar fi zărit când am venit.
Deșteptat, cum fusese, din somn, el ar fi fost în stare să jure c-au trecut mai multe ceasuri de când se afla acasă: era peste putință ca ei să-i fi lăsat atâta timp.
Câinii, însă, câinii lătrau a om străin, ba, ascultând mai cu dinadins, Laie auzi în cele din urmă prin liniștea nopții și pași de oameni ce înaintează încet și cu măsură. Cuprins iar de groază, el își luă pistolul de la căpătâi și ieși în tindă. Un singur lucru putea să facă: să se urce în pod prin gaura din tindă. Scară nu era însă la gaura podului.
Deznădăjduit, el sări pe vatră și se prinse cu amândouă mâinile, la un noroc, de cuierul pe care Ana își atârna vasele, ca să se salte și să se ridice în horn. Nu era însă făcut cuierul acela ca să poarte atâta greutate, și în clipa când Laie-și dete vânt ca să salte, cuiele ieșiră din peretele slab și Laie se răsturnă cu vase cu tot pe vatră, încât răsună casa de spărtura hârburilor.
Acum erau toate sfârșite.
Omul însă nu se dă cu una, cu două când știe că nu-i rămâne decât moartea ori lungi ani de muncă silnică: în vreme ce Ana rămase cu inima încleștată și cu răsuflarea oprită, Laie scoase pistolul, încordă cocoșul și ieși pe ușa deschisă, ca să-și facă drum printre prigonitorii lui.
Ea-și închise ochii și-și astupă urechile, ca să nu vadă, nici să audă.
Pândarii de noapte, cari dăduseră și noaptea aceasta ca și nopțile trecute mereu târcoale împrejurul casei, dar nu-l zăriseră pe Laie, se opriră mirați din drumul lor când auziră zgomotul vaselor căzute pe vatră. Chibzuit și târziu la hotărâre cum e românul, unul dintre dânșii întrebă pe cellalt ce-o fi aia, iar cellalt dete cu socoteala că trebuie să meargă să vadă, pentru ca să poată spune mâine dimineață ce s-a petrecut peste noapte în casa lui Laie. Nu erau ei puși ca să-l prindă pe laie, ci numai să-i caute urma; frumos lucru ar fi fost însă dacă, așa pe neașteptate, ar fi putut să-l lege cot la cot.
Vorba era numai dacă e ori nu pe aici prin apropiere și dacă se va lăsa ori nu să fie legat, și fiindcă laie nu prea semăna a om care se lasă, ei s-au mai gândit puțin și au intrat cu băgare de seamă pe portița care se afla în fața casei, la depărtare de abia vreo douăzeci de pași de la ușa tindei.
Ieșind în curte, Laie i-a văzut chibzuindu-se și s-a oprit lângă perete. Neputându-și da seama dacă 1-au văzut ori nu și ei pe el, s-a tras în dosul ușii, care se deschidea în afară, și-a așteptat să vadă ce vor face.
Aici a rămas și după ce ei au intrat pe portiță și, pe când ei înaintau cu băgare de seamă spre casă, el îi așteptă cu inima încleștată și cu cocoșul încordat, gata să tragă și să descarce în ei, îndată ce vede că ei 1-au zărit și vor să-l prindă.
Prigonitorii lui Laie trecură pe lângă ușă și intrară în tindă, fără ca să-și dea seamă că nu prea e lucru obișnuit ca noaptea ușa tindei să stea deschisă.
Ana, văzând că timpul trece fără ca să se întâmple ceva, începu să asculte cu luare-aminte. Nu putea să-și dea seama ce se va fi făcut Laie: căciula îi rămăsese pe masă, lângă blidul din care mâncase fasolea.
Un singur pas ar fi avut să facă pentru ca s-o ia și s-o arunce sub pat, dar în clipa când ea voi să facă pasul acesta, se și auziră pașii în tindă și ea se opri.
- Ce-a fost aici? întrebă unul din pânditori cam cu jumătate de gură.
- Ce hodorogeală? adause cellalt.
Ana stete o clipă pe gânduri.
Era îmbrăcată, acum, în cap de noapte și căciula rămăsese pe masă: ea nu putea să umble cu minciuna.
- Ce să fie? răspunse dar cu glas limpede. Laie s-a întors peste noapte acasă și i-am spus că-i căutați urma. Simțind apoi că vă apropiați, el a ieșit și voind, precum se vede, să se urce în pod, s-a atârnat de cuierul cu vase și 1-a răsturnat.
-Aș, dete cu socoteala unul dintre pânditori. Nu se poate: 1-am fi văzut noi dac-ar fi venit.
„N-ai spune tu dac-ar fi adevărat! ” adăugă cellalt în gândul lui.
- Și unde e acum Laie? întrebă unul dintre dânșii.
- Nu știu, răspunse Ana. Nu e treaba mea să vă pun la cale: chiar și dac-aș ști, n-aș putea să vă spun. A fost aici, a ieșit și nu știu ce s-a făcut; căutați-l dacă vreți să-l găsiți, dar băgați de seamă că are pistolul încărcat și cocoașele sunt încordate.
Pândarii iar steteră pe gânduri.
Ar fi trebuit poate să caute prin casă și prin prejurul casei, pentru ca să se încredințeze: era însă peste putință ca ea să vorbească așa dacă Laie ar fi fost în adevăr prin apropiere.
Apoi nici nu erau puși ca să-l prindă pe Laie.
Împăcați cu gândul că au fost și au cercetat, ei se întoarseră iar în uliță, unde le era locul.
Nu sunt cu putință slujitori mai blajini decât aceștia: Ana tremura, cu toate acestea ca frunza de plop.
- Mai bine moartă - zise ea - decât trăind asemenea viață!
Ea nu putea, cu toate acestea, să facă ceea ce voia. Numai acum simțea cât de mare e slăbiciunea ce-a prins-o de el și ce grozavă are să fie viața pentru dânsa după ce-l vor fi dus pe el. Mai grozavă însă era nehotărârea ei de acum, neliniștea și temerea neîncetată.
- Fă, Doamne, să se aleagă într-un fel, suspină ea, cuprinsă de simțământul că în zadar se frământă, căci nu poate ști ce are să facă.
Laie, îndată ce pânditorii se depărtară, ieși din dosul ușii și se întoarse cu câteva sărituri în casă.
Ana se dete speriată înapoi.
Îl crezuse dus, și acum, când vedea c-a fost aci, cu totul aproape de cei ce umblau să-l prindă, îi era ca și când ar fi văzut moartea trecând prin fața ei.
- Care va să zică - șopti el plin de venin - n-ai așteptat decât să vie pentru ca să mă dai în mâinile lor?!
- Ce voiai să fac? răspunse ea. N-ar fi avut decât să se uite bine împrejurul lor pentru ca să afle adevărul; și dacă pe tine te-a cuprins spaima în fața acestor oameni atât de blajini, nu poți cere ca eu să nu mă sperii în fața altor oameni mai isteți, cari ne vor veni mâine și vor cerceta mai bine. Nu ți-ar fi ție de nici un folos, vai însă ar fi de capul meu dacă m-ar prinde cu minciuna.
Laie simțea că așa este, și mai înainte, când era muiat de foame și de osteneală, i-ar fi dat dreptate; acum însă, după ce-și potolise foamea și se mai odihnise, ieșise iar în el la iveală firea lui cea adevărată și nu se mai putea împăca cu gândul că ea o să aibă o soartă deosebită de a lui.
- Știam eu - zise el — că ți-ai rupt gândul de la mine și n-aștepți decât să mă vezi odată prins pentru ca să te dai la altă viață.
Ana se înduioșă.
- Așa ar trebui să fie și așa am și voit eu, dar văd acum că nu se poate, întâmpină ea cu glas tânguios. Ce adică am greșit eu ca să fiu vrednică de suferințele prin care trec și de soarta ce mă așteaptă? Te socoteam, când m-ai luat, om cinstit, și Dumnezeu, care-mi vede sufletul, mă știe că nu m-aș fi dus după tine dac-aș fi avut vreun prepus.
- Nici că m-aș fi încărcat cu păcatul dacă mi-ai fi fost și atunci nevastă! o întrerupse el cu spaimă, ca și când ar fi vrut să-i facă mustrări pentru că nu îi era nevastă și atunci.
- Zic și eu că nu, grăi dânsa. Nu te-ar fi iertat firea, și chiar dacă da, m-aș fi simțit vinovată și eu. Cum să mă simt însă vinovată când tu nu mi-ai spus nimic, nici mai înainte de a mă fi luat, nici după aceea? Cum să mă socotesc legată de tine și acum, după ce văd că m-ai înșelat și nu ești, cum te credeam, omul cu care pot să trăiesc?
Laie începu să tremure de mânie.
- Nu te temi tu să mi-o spui așa în față și să mă osândești așa, fără judecată, mai aspru decât orișice judecător? grăi el, stăpânindu-și mânia.
- De ce să mă tem? răspunse ea liniștită. Ce rău ar putea să mă mai ajungă? Chin mi-a fost viața câtă vreme ai stat ascuns pe marginea bălții, chin îmi este de când te-ai întors acasă, chin mi-ar fi dac-am fugi amândoi, ca să ne ascundem aiurea, și chin are să-mi fie după ce te vor fi prins pe tine, și scăpată aș fi fost numai dacă m-aș fi lepădat, cum am voit, de tine în clipa când am aflat adevărul. Tu vezi însă că nu m-am lepădat, că nu pot să mă lepăd și grozav mă ceartă Dumnezeu pentru păcatul de a fi prins slăbiciune de un om ca tine? De ce să mă mai tem Laie - urmă ea cu patimă — când numai moartea mai poate să mă ajungă, iar moartea mi-e mai ademenitoare decât viața! Nu, Laie, dacă ai fi om cu virtute, n-ai mai sta pe gânduri, ci le-ai curma odată toate cu pistolul acela, care nu mai poate să-ți fie de alt folos, căci tot mai bine e să nu fim decât să fim precum suntem. Dar nu ești om, Laie, ci fire de vierme, care se zvârcolește și vrea să trăiască până chiar și călcat în picioare.
- Nu-i adevărat! strigă Laie tare de răsunară zăngănind ferestrele, apoi, îmbărbătat, el ridică pistolul și-l descărcă în pieptul ei, încât ea se răsturnă cu un țipăt ușor, ca uluită, la picioarele lui.
Când însă el îndreptă pistolul spre pieptul său, mâna începu să-i tremure, și a doua țeavă se descărca tot în Ana, după ce căzu la pământ.
„Orișicât de ticăloasă, numai viață să fie! ” acesta era singurul gând care-l stăpânea, și când cei doi pânditori, auzind descărcaturile, alergară la fața locului, ei îl scoaseră de sub pat ca pe un câine care nu mai cutează să muște.