Cei din urmă

 

Mergea agale, cu picioarele rășchirate, zdrobit de greutatea puștii care-i căzuse pe braț, de greutatea raniței și-a sacului cu munițiuni. Ranița îl cocoșase de tot; curelele îi răniseră de-a binelea umerii, ca hățurile neridicate cu zilele de pe mîrțoagele săracilor. Din dreptul șoldului stîng, pe care-l izbea într-una sacul cu granate îl trăgea cu putere la pămîntul negru și momitor.

La ultimul popas se răzlețise de compania sa, de dezmățata adunătură de momîi istovite care fusese la început compania sa. Adormise sub un mărăciniș, pe preșul moale de frunze gălbui, și camarazii îl uitaseră acolo. Acum zadarnic scruta zarea nelămurită a drumului, pierdut în nesfîrșit. Nu era nici urmă de companie. O clipă a crezut că a greșit drumul și că, fără să vrea, a luat-o înapoi spre ei — spre cei care veneau din urmă, puhoiul amenințător al dușmanului, care înainta, înainta grăbit, îl simțea cum înaintează, nevăzut în adîncimea liniștii din urmă. S-a uitat la soare și a socotit că e pe drum bun ; dar cînd te rătăcești, parcă soarele poate să-ți spună pe unde trebuie să apuci !

Dar mergea înainte, șovăind, pe drumul ce se deschidea ca o pîrtie printre tarlalele de pămînt negru și înțelenit, pătate ici-colo de petecele galben-verzui ale vegetațiilor părăginite. Simțea că într-acolo trebuie să fie Moldova acea, către care porniseră. Între soare răsare și miazănoapte.

De trei ceasuri de cînd se trezise singur după somnul popasului, și de trei zile de cînd avuseseră cea din urmă vraiște cu dușmanul ! înainta fără să crîcnească, cătînd a ghici în mersul îndărăt al țărînei, de sub picioarele care parcă stătuseră pe loc, puterea grozavă, care-i trăgea granatele, din fundul pămîntului. Îi simțea pe ei, din spate, vînători nenumărați, cît frunză și iarbă, înarmați pînă-n dinți, după el, biet vînat singuratic și ogărit.

Ideea aceasta îl făcu să rînjească prostit. Atîți pe unul ! Hî ! Oare dacă l-ar prinde, ce i-ar face ?… Ce-ar putea să-i facă ? Vor striga : „Stai !” „Ei, iacă, stau !” Ce vor putea să-i facă atunci ?

Se poticni pe un bolovan și șovăi o clipă : stătu să-și recapete cumpătul…

… Și ! Să se sature ! Dar ce l-au lăsat acolo, în mărăciniș ? Doar își cătase și el un loc pentru odihnă…

Își aminti însă de alt popas și de toate popasurile, cînd cădea zdrobit de oboseală chiar în huietul tunurilor. Și ochiul scăpărător al plutonierului Bîrneață îi răsări deodată, ca o lumină bruscă, supărătoare, drept în mijlocul creierului.

„Nu mint, trăiți dom’ plutonier.”

De altminteri, îl văzuse și domnul căpitan cînd o luase spre tufișuri, și nu-i zbierase, ca de obicei, cu glasul lui de haraba spartă : „Mocanu Ion ! Un’ te dosești pe-acolo, hoțule ? Să te răzlețești de noi ? Hai ?”

În zare, într-un mănunchi schilav de copaci, străpuns de o cumpănă de fîntînă, luciul unui coperiș îi răscoli orbitor adîncul ochilor.

„Trebuie să fie canton…”

…Hm. Toate sunt pustii. Dar tot s-o mai găsi o găleată de apă… Apa au lăsat-o…

Picioarele îi cătau tot mai în lături. Bocancii cădeau greu pe pămînt, stîrnind pietricelele.

De undeva, poate de la canton, se auzi un lătrat stins de depărtări. O pasăre țîșni speriată dintr-o brazdă și porni săgeată în scăpătat.

„Se duce la ei… și nimeni n-o întreabă…”

Urmări în gînd pasărea trecînd ca un glonț în revărsarea apusului, peste coifurile lucitoare ale nemților. Nici unul nu-i dă aminte… Și păsărică zboară înainte, ca vîntul care-o duce. Și poate mîine îi cîntă de pe șură bună dimineața nevestii…

Icoana casei bătrînești în lumina firavă a dimineții îi făcu parcă un gol în inimă. De cînd nu mai văzuse el casa bătrînească ? Oare o fi rămas ea tot așa, cu ei acolo ? S-o fi schimbat ceva dintr-însa, din sat, din văzduh, din lunca Oltului ? S-o fi făcut toată țara nemțească ? Vrăbiile s-or sfădi tot cu atîta aprindere pe miriștile pustii ? Și vîntul toamnei o cînta tot cu glasul răgușit al părintelui Năstase prin ogeagurile largi ? Ce s-ar putea schimba ? Lucrurile rămîn totdeauna aceleași. Și totuși parcă nu-i venea a crede. Se trezi oftînd :

„Cum nu m-ai făcut, Doamne, o păsărică…”

„…of, of, maică, măiculiță, ce ți-am greșit eu ție ?…”

— …te-ai ascuns, nemernicule, să fugi ! Hoțule, hoților ! Trădătorilor ! Toți ați fugit! Toți. M-ați lăsat singur. Singur. Să mă prindă și pe mine. Hoților ! Cum să nu mă prindă dacă m-ați lăsat singur?

— Că nu fugim, domnule căpitan.

— Taci, nemernicule ! Toți o să fugiți. Vă cunosc eu. Vă știu cine-mi sunteți. Dezertorilor. Azi unul, mîine altul. Pînă o să mă prindă și pe mine. Voi o să răspundeți de prinderea mea. Să știți ! Hai ? Rămîneți unu cîte unu în urmă. Cîți au rămas, Bîrneață, ieri ?

— Nici unu, domn căpitan.

— Cum nici unul ? Da’ alaltăieri ?

— Nici unu, dom’ căpitan. De cînd n-am mai avut lupte, de-atunci sunt cu toții la apel.

— Minți, mințiți, nu mai ești bun de nimic ; o să te degradez, să știi. De ce n-a fugit ? Vreți să scăpați de răspundere dacă m-o prinde cumva pe mine ? De-acum vă plănuiți ! Ha ? Tîlharilor ! V-aduc pe toți la Curtea Marțială după război…

Cînd ajunse la canton, soarele scăpătase. Nourii viorii aninau pete dc cerneală turbure pe copacii schilavi. Cîinele, care lătrase adineaori, se ridică greoi de după un ciot de copac și se apropie gudurîndu-se de soldat. Cantonul rămînca mut și oblonit.

— Ce, mă cuciule, măi, mă Corbea, mă, cum te cheamă pe tine, mă Corbea, măi ? Te-au lăsat să le păzești casa… hai…

Se gîndi să-i arunce o bucată de pîine din codrul uscat, pe care-l mai avea în sac. Dar se temu c-o să-i ducă doru mai tîrziu. Se mulțumi deci să mîngîie cîinele și se apropie de fîntînă. Își potoli setea cu o găleată întreagă. Apoi, rezemîndu-se de ghizduri, strîmbă nedumerit din buze :

— …ce-o fi avînd domn căpitan cu răspunderea aia ?

Se lăsă greoi pe o buturugă de alături. Cîinele i se lipi gudurător pe piciorul stîng. Simți cum se revarsă oboseala din trup ca frigul iernii la dogoarea jăratecului din vatră. O simțea cum se destramă, pale-pale, din împletitura mușchilor zdrobiți, din șalele zdruncinate, din umerii încovoiați. Privi drumul pe care ajunsese. Calea pornea înapoi fășie încă limpede, învinețea încetul cu încetul, pierea în roiuri de neguri, dispărea cu totul în domnia mogîldețelor întunecate din fund. Acolo, în împărăția acea a întunerecului, ochii lui se opriră plini de teamă și nedumerire.

…de ce l-au lăsat singur ? Doar domnu căpitan l-a văzut…

— …Lașilor, nemernicilor ! Ați fugit cu toții și m-ați lăsat singur. Ați aflat ce bine e la ei, acolo. Nu mai credeți în… În minciuni… cum spuneți voi… Vă trebuie acum odihnă și pat bun, cafea cu lapte și rufe curate… cum n-ați trăit voi nici în vreme de pace. Tîlharilor ! Și acum vreți să mă lăsați singur…

„…odihnă și pat bun… cum n-ați mai…”

Potolit din răsufletul aspru și îndesit, cîinele își potrivi privirea după căutătura omului. Și se înghemui deodată într-însul. Înfiorat de atîta liniște necuprinsă, începu să scîncească ca un copil ; apoi se porni într-un urlet prelung și dureros. Întoarse ochii la cîine ; se priviră amîndoi muți un răstimp. Dar parcă, încurajat de muțenia omului, animalul se porni iarăși în același plînset lugubru, sfîșietor.

Soldatul își făcu cruce. Vroi să-l mîngîie, dar ochii îi rămaseră pironiți la botul cîinelui, care se descleșta într-un fel anumit, într-un chip cum mai văzuse el undeva, de curînd.

La Boița. Urletul ungurului, același urlet de surprindere și durere al singurului om pe care știa că l-a răpus, care-și proptise pîntecele în ascuțișul baionetei lui. Și-și aduse acum bine aminte de ungurul acela care rămăsese trei zile neîngropat, în marginea tranșeei, la care se întorcea aproape zilnic să-i vadă ochii înspăimîntați și urletul încremenit.

Își făcu din nou cruce și întoarse privirea. O luminiță se aprinse în fundul negurilor, pîlpîi o clipă, crescu și se stinse. În mintea omului însă rămase. Parcă suflată de urletele cîinelui, ca de un duh necurat, începu să ia proporții. Fu mai întăi o învolburare ciudată de icoane fără sens, un amestec curios de flăcări și sînge și ochi de mort. În urmă apăru ungurul de la Boița ; ochii erau ai lui. Dar ca norii alburii mînați de vînt, pe fondul senin al cerului, în creierul soldatului imaginele se desfăceau și se alcătuiau cu o mare repeziciune. Ungurul era acum parcă îmbrăcat femeiește ; ba era chiar o femeie cîntînd și surîzînd ; o figură stranie, dezmățată și fixă. Dar femeia aducea tot mai mult cu Ioana, cu nevasta-sa, și acum ea juca de foc și rîdea tot mai sălbatecă, iar ungurul cel mort cînta, pe ladă, din armonică. Ea chicotea ca o nebună și săruta neamțul, ce rîdea cu aceiași ochi sticloși, cu aceeași gură încremenită pe vecie.

Soldatul tresări. Se ridică speriat de pe buturugă. Cîinele sări și el, înveselit deodată, dîndu-i tîrcoale prietenești. Omul îl privi spăimîntat și începu să-și facă cruce, stupind spre animal și bolborosind cuvinte de descîntec.

Ajunse la drum de-a-nderetelea, întorcîndu-se cu fața spre cîine la fiecare tîrcoală. Apoi, simțind pămîntul tare al șoselei, o luă tot înainte, în pas gimnastic, aproape fugind. Cîinele îi sărea în față, rămînea în urmă, îl ajungea în salturi nebune. El continua să se închine, scuipînd spre animal ; uneori îndrăznea să-l cheme pe nume, ca și cînd ar fi vrut să-i descopere prefăcătoria.

— Mă, Corbea, mă…

Dobitocul devenea îndată și mai sprinten. În bucuria lui, însă, i se părea că rîde ca un om. Întețea atunci crucile și îndesea pașii.

Deodată băgă de seamă că-n juru-i s-a făcut lumină — o lumină palidă, sîngerie…

„…Ei, sunt ei…”

I se păru că toate pădurile lăsate de mult în urmă au izbucnit în flăcări. Zarea se încinge necontenit de sîngele vâlvătăii, ca și roșul ei reflex, care i se întinde tot mai pronunțat dinaintea ochilor.

Căci el nu îndrăznea să se uite în urmă.

Dar acolo, în rumeneala focului din spate, el năzărea umbre fioroase de oșteni înzăuați, aruncînd în marș neoprit picături de flăcări din torțele aprinse. Și dincolo, tot mai în urmă, prin perdeaua de fulgere și fum, vedea alți oșteni, cît fir și iarbă, înzorzonați ca-n basme, cîntînd de beția triumfului, scotocind bogățiile ascunse, ciocnind cupe spumoase, tîrînd după ei nevestele și fetele țării ; și fetele și nevestele și Ioana lui rîdeau prostește, rîdeau la lumina paloșurilor, rîdeau vesele, rîdeau din toată inima de neputința goniților…

Era luna. Abia acum o văzuse. Cînd se ridicase ea tocmai acolo ? Și Corbea, care de la un timp mergea atît de liniștit alături, cu limba scoasă și cu privirea cuminte !

Întoarse ochii tot cu fereală. Dar în urmă stăpînea aceeași tăcere deplină și același întunerec de necuprins…

* * *

— Oamenii abia se mai țin, șopti plutonierul Bîrneață la urechea domnului căpitan.

Dar domnul căpitan părea că n-aude nimic. Și cînd Bîrneață rămase iar în urmă, ridicînd din umeri, ca omul care nu mai înțelege nimic, domnul căpitan zîmbi satisfăcut, iuțind și mai mult pașii.

Soldații nu mai țineau nici un fel de rînd, nici un fel de ordine. Unii rămăseseră în urmă de tot ; doar cîțiva se mai tîrau năuciți în spatele domnului căpitan, privind cu mare nedumerire la repeziciunea crescîndă cu care-și muta picioarele.

Din cînd în cînd se oprea cîte unul, trăgînd de curelele raniței pentru ca s-o așeze mai bine pe ieșiturile spinării ; alții o lăsau să atîrne dc umăr, alții născoceau tot felul de potriveli, pentru ca să le găsească — armă, saci și raniță — o cumpăneala mai convenabilă pentru corp.

Dar foloasele echilibrului găsit durau se vede puțin, căci aproape numaidecît născocitorii aceștia, care se întreceau între ei, găseau un plan și mai nimerit pentru a împăca mersul amețitor al domnului căpitan cu pofta pămîntului de a-i covîrși sub greutățile din șapte ! Și izbuteau. Căci nici unul nu cădea. Mergeau înainte, cocoșați, aduși într-o parte, clătinîndu-se ca niște beți.

O ceată dezmetică de bețivi, frînți de vin, părea frîntura de companie a domnului căpitan.

Dar el nu lua seama la l asta, cum nu lua seamă la gemetele și la scrîșnetul blestemelor care-l urmau. El mergea înainte, grăbindu-se tot mai mult și zîmbind tot mai fericit.

— A căzut Neacșu… se apropie din nou, timid și gîfîind, plutonierul Bîrneață.

— Aha, a căzut…

Domnul căpitan mai făcu cîțiva pași, apoi se întoarse brusc în fața uimită a plutonierului.

— Înțelegem noi șiretlicuri de astea ! strigă el. Șiretlicuri d-astea de bădărani proști. Vreți să rămîneți, hai ? Vreți să rămîneți cu orice preț…

— Dom’ le căpitan, toată lumea e ruptă de oboseală…

Domnul căpitan desfăcu doi ochi mari, parcă beți de fericire.

— Aha, toată lumea… Și dădu de mai multe ori din cap înțelegător. Aha, toată lumea, toată lumea… Înțelegem, înțelegem !… Să se strîngă rîndurile ! răsună cu putere glasul lui de haraba.

Soldații se strînseră. Gîfîiau cu toții și ochii li se dilataseră înspăimîntător. Unii mîrîiau printre buze sunete neînțelese. Era însă ceva amenințător în privirile și-n mîrîielile acestei frînturi de companie.

Dar domnul căpitan nu le dădea nici un fel de atenție. Examina pe toți cu aceeași privire luminoasă și—i cîntărea pe fiecare cu aceleași clătinări semnificative din cap.

— Înțeleg, înțeleg… spunea dumnealui. Care va să zică, v-ați hotărît cu toții… să-mi rămîneți…

Un murmur îi răspunse :

— Nu mai putem, domn’e căpitan.

— Noi avem ranițe.

Dar domnului căpitan îi sări țandăra :

— Taci, mocofane! Aveți ranițe… a ? Dar eu n-am purtat raniță ? Ați găsit pretextul, ha, tîiharilor ? V-ați înțeles cu toții… Bine, bine… lașilor…

— Noi vrem doar să ne odihnim.

— Suntem morți, domnule căpitan !

— Mă rog, mă rog, rupse scurt domnul căpitan. Eu nu mă împotrivesc. Rămîneți. Vă privește. Dar eu nu pot să-mi părăsesc compania. Rămîneți, poftim ! Rupeți rîndurile, poftim. Dar așa să povestiți lucrurile atunci, cînd o fi să ne dăm seama… așa… cum a fost…

Soldații nu mai ascultau. Nici nu mai puteau să audă. Săriră cu toții șanțul, căzînd unul cîte unul pe pajiștea moale de alături.

Înserarea cobora rece și solemnă. Un vîntișor adia agale, susurînd frunzele. Plutonierul Bîrneață făcu apelul. Neacșu venise. Dar lipsea Mocanu Ion.

— Unde e Mocanu ? întrebă numaidecît domnul căpitan, lărgindu-și din nou gura a zîmbet.

— A rămas, trăiți, domn căpitan. S-a răzlețit de la popasul de la prînz.

— S-a răzlețit, ha-ha, s-a răzlețit. Și dumneavoastră îmi rămîneți pe drum. Bun-bun, dușmanul e în spate, și dumnealor au gust de odihnă…

— Ne odihnim puțin, domn’e căpitan.

— Nu rămînem mult.

— Nu ne lăsăm prizonieri, domn’e căpitan.

— Mai bine murim…

Domnul căpitan păru că se gîndește profund.

— Eu mi-am făcut datoria, spuse el la urmă. Dacă n-ați vrut, se schimbă socoteala. Nu mai ascultați de ordine, de nimic… Și, privindu-le fețele cu nespusă luare-aminte, scăpă printre dinți, într-o doară : Am să plec singur…

— Mergem cu toții, domn’e căpitan.

Domnul căpitan făcu o mișcare bruscă și reținu cu greu un strigăt de satisfacție.

— Știam, știam că n-o să mă lăsați. Vreți să mă țineți cu voi, să mă dați peșcheș neamțului…

— Nu ne dăm, domn’e căpitan.

— Murim cu toții.

— Murim pînă la unu !…

— Știm noi, știm noi basme d-ăștia… Aci domnul căpitan oftă : Bine, băieți, fie voia voastră. Dar veți da seama… veți da seama… se va termina și războiul ăsta. Să nu fugiți de răspundere. Eu vă iau pe toți mărturie să spuneți cum s-a întîmplat. Eu mă spăl pe mîini. Eu n-am vrut… dar dacă a fost peste puterile mele… Am făcut tot posibilul…

— Să ne odihnim puțin, domn’e căpitan. Ș-atît…

— Eu aș pleca singur, dar știu că m-ați împușca…

— Cine să vă împuște, domn’e căpitan ? sări speriat plutonierul Bîrneață.

— Va să zică, nu mă lăsați să plec. Ca să nu povestesc acolo… Bine, băieți, foarte bine. Asta așteptam. Să nu-mi ascultați ordinul. Atîta așteptam. Adică tocmai la asta nu mă așteptam. Dacă vreți să vă predați, predați-vă. Dar de ce nu mă lăsați pe mine să plec...

— Cum să vă lăsăm, domn’e căpitan ? Cine să vă lase ? Plecăm cu toții…

— Știam, știam… Și dădu neputincios din umeri : Eu nu mai am nici o putere !

…Soldații dormeau de mult, trîntiți pe ranițe, răsuflînd zgomotos, transfigurați de lumina searbădă a lunii. Plantonul, de pe marginea șanțului, anunță clar în tăcerea umedă a nopții:

— Pe șosea un soldat… și-un cîine…

— Și-un cîine, aici ? sări domnul căpitan, care nu închisese ochii de loc. Ăla e neamț…

— Lasă-i să înainteze mai bine și ia-l la ochi, opină plutonierul Bîrneață.

— Aha, tu comanzi aici, Bîrneață ? rîse amar domnul căpitan. Uitasem că sunt prizonierul vostru.

— Nu, domn’e căpitan…

— Bine-bine, faceți cum vreți. Dar să vedem cine este… Poate ne dă deslușiri. Poate îl facem prizonier. Poate e o avangardă…

Domnul căpitan se sculase, alergase la șanțul din marginea drumului și acum privea cu încordare casca lucitoare a soldatului, care înainta singuratec prin funigeala razelor de lună. Zîmbetul domnului căpitan creștea din nou pe figura sa lungăreață. Dar în ochii lui plutea nelămurit parcă o teamă.

— Poate că e o avangardă. Mai mult ca sigur. Și e de prisos, ce vă mai prefaceți ? Ce să-l împușcăm ? Ca să ne împuște și pe noi cei care-l urmează. Prea tîrziu acum, v-ați văzut visul cu ochii. V-au prins. M-ați dat legat neamțului de mîini și de picioare.

— Ce facem, domn’e căpitan ?

— Treaba voastră… ce mă întrebați ? Eu zic să-l așteptăm să se apropie și să-l luăm cu binișorul… Acum e prea tîrziu să mai facem pe eroii. Așa ați vrut-o… așa…

Soldatul de pe drum se apropiase de tot. El nu băgase încă de seamă pe cei trei care-l priveau. Dar cîinele se oprise în loc mîrîind. Deodată plantonul strigă :

— Ăsta e Mocanu…

La strigătul plantonului, Mocanu se opri scurt. Stătu un moment în cumpănă, apoi întinse brațele și se năpusti spre șanț.

— Stanciule, domn’e căpitan…

Sări șanțul ca o minge.

Pocni călcîile în fața comandantului, așa cum nu le mai pocnise niciodată, nici cînd era recrut.

— M-am întors, domnule căpitan ! strigă el cu bucuria senină a celui care se știe de mult așteptat.

Cîinele ajunsese din trei salturi soldatul, și-acum mirosea picioarele celor patru inși. Apoi puse labele pe galoanele ofițerului, întinzînd capul, parcă să-l sărute…

— V-am ajuns, domn’e căpitan, se bucură soldatul, răsuflînd grăbit, ca scăpat de o mare primejdie. Pînă acum nu se vede nimic în urmă… Dar vor veni, domn’e căpitan. Să mergem, să mergem, să nu ne ajungă, domn’e căpitan, se ruga el tînguitor. Să nu-i vedem necinstindu-ne femeile…

Unul cîte unul, cu căscături grozave, întinzîndu-și brațele ca la un supliciu, soldații se trezeau, deșteptați de larma lui Mocanu. Alții cădeau iarăși numaidecât pe iarbă. Dar cîțiva rămăseseră treji, cu urechile țintă.

— Să mergem, domn’e căpitan, îndrăzni o voce ascunsă în întunerec.

— Să mergem, să mergem, se auzi din mai multe părți.

Zîmbetul domnului căpitan pieri. Dar apăru iarăși îndată.

— Hm, hm, bine, bine, să mergem, hotărî el la urmă. Eu de cînd vă spun. Faceți cum vreți. Dar e prea tîrziu. Prea v-a venit tîrziu gîndul… Haideți, la rînd, dar degeaba… Și după un timp : Ha, ha, ați adus-o bine… Ați așteptat pînă acum, și acum faceți pe grăbiții…

— Nu ne dăm, domn’e căpitan.

— Mai bine moartea, complectă Mocanu…

Soldații erau acum cu toții în picioare.

Săreau șanțul rînd pe rînd și se așezau în linie de grupe pe șosea. Plutonierul Bîrneață îi potrivea cu mîna. Iar domnul căpitan bodogonea înainte.

— Ați auzit că e mai bine acolo. Minciuni toate. Nici nu mai știi pe care s-o mai crezi. Din toate trebuie să iei cîte ceva. Dar eu mi-am făcut datoria și v-am spus ; e o minciună. Prizonierul e prizonier. Oriunde, amar de el. Nu v-am spus ?

Soldații se așezaseră. Bîrneață comandă :

— În coloană de marș, la dreapta !

Bocancii bătură patru lovituri surde și sacadate. Coloana era gata. Dar domnul căpitan crezu că trebuie să țină un mic discurs de îmbărbătare.

— Să trăiți, copii ! Cu Dumnezeu înainte ! Acum am văzut. Voi sunteți adevărați ostași. Ce vă pasă vouă că acolo puteți trăi bine ? Lăfăiți pe saltele moi și cu cafea cu lapte ? Pe loc repaos !

În executarea comandei, treizeci de pași fură ca unul.

— Să trăiți ! Așa soldați mai zic și eu. Voi știți că aveți să muriți, c-aveți să vă rupeți mîinile și picioarele, că nici unul n-o să vă mai întoarceți așa cum sunteți, dacă v-oți mai întoarce. Voi știți c-o să muriți tot în noroiul șanțurilor, pe glodurile tranșeelor, în călduri de cuptor, și-n frig, de-o să crape bolovanii sub voi. Voi știți că n-oți mai cunoaște mîncare, somn bun, băutură, femeie. Doamne, Doamne, cine știe cît ! Poate ani de-a rîndul. Zece- cinsprezece, Dumnezeu cum o vrea și cu noi ! Și totuși mergeți înainte, nu vreți să știți de nimic. Așa soldați v-am vroit. Ascultă ; înaintee… marș !

Dar parcă primul pas nu fu tot așa de energic ca și comanda mai războinică decît oricînd a domnului căpitan. Ba de la cîțiva metri de drum, ritmul călcăturilor se amestecă, și detașamentul odihnit părea tot așa de zdrobit ca înainte de repaos. Soldații înaintau pe gînduri.

Dar domnului căpitan nu-i mai ardea de mustră. Nici nu se mai grăbea de zor, ca înainte. Din cînd în cînd, privea tot mai pătrunzător în negura adîncă din fund.

De-acolo însă nu răzbătea nici cel mai mic zgomot, nici cea mai neînsemnată lumină. Luna, care ajunsese acum în creștetul cerurilor, își vedea de drum, rece și nepăsătoare, prin mărăcinișul albicios și fugar al norilor zdrențuiți. Iar soldatul Mocanu Ion, care închidea coloana, se străduia să ghicească cum ar putea fi o cafea cu lapte ; și-și închipuia o licoare galbenă-alburie, în care pluteau, ademenitori, bulgărași alburii de mămăligă… Și o furie nebună îl cuprinse gîndind că Ioana lui ar putea mînca acum așa ceva, în tovărășia vreunui neamț gros, cu luleaua de-un metru în colțul gurii.