Cel din urmă

 

Mă părăsise bardul venit de pe Siret.
Pe drumuri împietrite de-al nopților polei
Suna tot mai departe un râs de clopoței...
Mă re-ntorceam spre casă eu singur. Raza lunii
Sculpta cu daltă vie în relief alunii,
Făcând din steiul umbrei să scapere scântei.

— Vei răsări în cale-mi, din noaptea de sub tei
Tu , dureros de dulce poet, să mi te-apropii?...
Și teii troieniră și tremurară plopii.
Glicina de pe ziduri, măceșul din pervaz
Legară liane scumpe și roze de Șiraz,
Iar casa mea bătrână reînălță prin veacuri
Castelul singuratic la margine de lacuri...
Și ca o lipsă mare m-atinse nemurirea
Acelui ce-n luceafăr își îngheață privirea.
Și ramurile toate bătură lung în geam,
Iar codrul și cu mine alăturea plângeam.

Pustiul și urâtul mi-erau din nou stăpânii —
Pieriseră în noapte și în trecut Bătrânii,
Lăsându-mă mai singur și mai stingher pe lume...
Le mai plângeam plecarea și-i mai chemam pe nume,
Când, prin ferestre, ziua lăsă pe-al meu covor
O floare de lumină zvârlită din pridvor —
Și soarele deodată aproape îmi era,
Și-n față-mi Grigorescu șezând pe canapea.
Da, i-am văzut bastonul de lemn de corn, surtucul
Și pălăria moale păstrată-n cap (uitucul!)
Și zâmbetul acela și mâna lui și ochii,
Ce-au dezbrăcat natura cum alții fură rochii
Ca să privească goală pe fata ce-o iubesc.
— Nu te jeli, îmi spuse, poeții-mbătrânesc.
Cuvintele de aur menite sunt pieirii:
Ca gâze efemere în raza amintirii
Revin, sclipind în juru-ți, din ce în ce mai rar,
Și-o bună dimineață le vezi într-un sertar,
În acul unui critic uscând pe-o filă ruptă...
Cu legile uitării umane nu da luptă.
— De moare, ce e sunet, culoarea ta rămâne
— L-am întrerupt— Maestre, e azi și va fi mâne,
Eternă ca natura, din care tu o iei,
În spațiu: pe-a ta pânză — și-n timp: în ochii mei.
Poeții pot să plece când ținem vrăjitorul:
Tu singur le-ai fost fapta, lumina și decorul.

Dar el zărind o schiță de-a lui cum sta-n perete,
Surâse arătând-o: De-ași mai trăi, băiete,
N-ași mai picta cu pensuli de păr, ci ași privi
În rama lor firească priveliștile vii.
De ce să strici o pânză când ai un cer de vară?
Și se sculă și ochii păliți îi scânteiară:
— Închide casa, trage obloanele și vină...
Ne-așteaptă drumuri albe și-o țară de lumină.
Te suie-n carul rustic cu pașnicii lui boi,
Te culcă în sulfină, în fân și în trifoi,
Căci pentru tine câmpul ți l-am cules drept pernă,
Și, drept umbrar albastru, ți-am împânzit eternă
O boltă pe sub care de-acum ne-om adânci.

Se mântuise casa când vorba își sfârși...

În legănarea lină a roților de lemn,
Călătoream agale sub magicul îndemn
Al pictorului care crease România.
Mai mică, tot mai mică, se depărtase via
Și-n urmă dispăruse...
Mergeam acum, nu știu:
Pe Topolog, pe Trotuș, pe Mureș sau pe Jiu,
Căci apa lor tot una de limpede rămâne,
Când oglindește vraja colinelor române
Cu procesiuni de sate prin lungi livezi de pruni
Pornite din îndemnul uitaților străbuni.
Nici muget, nici talangă, nici cel mai slab ecou...
Părea tăcuta vale un liniștit tablou,
O pânză zugrăvită de razele de soare
În care otice linie trăia nemuritoare,
Și-n calma ei lumină de vis și de amurg
Privit-a Grigorescu cu ochi de demiurg.

Și se făcu deodată un drum, sus, pe muscele...
Veneau dom ol — ca blocuri de nea ce mișcă grele —
Rumegători, plăvanii cuminți, și-n vârf de car
Țăranul care poartă pe umeri cerul clar.
Și-n praful înserării cădelnițând albastru,
Alături de căruțe trecură în buiastru,
Purtând în mână plosca de nuntă, călăreții...
Am întâlnit, pe-o coastă, cu șatra lor lăieții
Cu trup de bronz, cu zdrențe, cu urși și cu măgari,
Și, la popas, cu boii ei pâlcuri prin stejari,
Cu albe coviltire o tabără de care...
Și am văzut iar hanul pustiu la drumul mare
Și sub umbrar de șiță de ierni dărăpănat,
Drumeți, ce-și beau necazul, și-un murg de stâlp legat...
Și iată casa veche cu nalbe la ferestre,
Împodobit, pridvorul cu scoarțele de zestre,
Copila gânditoare, ce coase la gherghef,
Cu ochi de peruzele și mână de sidef...
Și iată, cu căpșorul lăsat în mâini pe spate,
Mlădie ca o creangă în soarele ce-o bate,
În vâlnecul ce-o strânge ca trasă prin inel,
În mers de ciută, fata cu vaci și cu vițel...
Și iată, sub cireșii din deal, cu mâna goală,
Șezând sfioasă fata cu flori căzute-n poală:
Prin înflorite ramuri privește-n vale țara.
Rodica e? Ileana? sau poate Primăvara?...

Dar dealuri povârnite se împingeau spre munte,
Când am zărit cioporul de oi albind și-n frunte,
Cu bâta după spate și cu căciula sură,
Ciobanul ce coboară pe plai ca din pictură,
Ca să înșire-n suflet — mărgele laolaltă —
Priveliștile toamnei din munte pân-la baltă...
Atunci, din mari, ascunse și ne-nțelese legi,
Acelaș sus la Rodna, acelaș pe Bucegi,
Cu dacică opincă și piept de legionar,
Stând viu în fața noastră dar totuși legendar,
Puternic ca o stâncă și verde ca un brad,
Trăi păstorul mitic și ultimul nomad...
De-asupra lui: doar cerul, ca temelii: Carpatul,
Jur-împrejur: o țară dea lungul și dea latul...
Proptit tăcut în bâtă, cu ochi pierduți în gol —
Din pusta lui Petofi la stepa lui Gogol,
Zvârlea piezișa-i umbră pe dealuri și câmpii.

De pretutindeni glasul pământului grăi:

— În zori de zi te-nalță la cer cu ciocârlia,
Cu soarele ce-apune să-mbrățișezi câmpia,
Te-aștene pe podgorii ca umbra unui nuc,
Deschide-n codru verde cărare de haiduc,
Pe plai să paști alături de stele printre oi,
Să-adormi cu gârla leneș sub plute în zăvoi,
Să fii un măr de aur în mărul plin de mere,
În clopot să fii cântec și în amurg tăcere,
Să crești în grâu cu grâul și-n inimi cu iubirea —
Ca vorba ta să cheme în noi nemărginirea,
Și-n țara Cosânzenii ce-așteaptă încă-ntreagă
Un gând s-o cucerească și-un suflet s-o culeagă,
Ca să păstrezi în tine, ca-ntr-un imens muzeu,
Cu floarea cea mai mică de crâng, pe Dumnezeu...
În țara Cosânzenii ce-așteaptă încă-ntreagă
Un gând s-o cucerească și-un suflet s-o culeagă.