Cetatea Neamțului (Gane)

 

Mult îmi plăcea odinioară pe cînd eram tînăr să mă preumblu într-un car cu boi prin locuri frumoase, bineînțeles, și în tovărășie cu prietini buni de petrecere. Era ceva în afară de obicei și mi se părea că fac cine știe ce voinicie, renunțînd la îndemînări și alegînd tocmai mijlocul cel mai puțin lesnicios de a călători.

Carul cu boi, dacă în adevăr lasă de dorit în privința comodităței și a iuțălei, are totuși farmecul coloarei locale și te predispune la veselie. Cînd te vezi gurguțat colo sus pe un pat de fîn și tras în pas leneș de doi plăvani bine scoși din iarnă, duși de funie de un țăran cu opinci, suman și căciulă, parcă-ți tot vine a rîde și a zburda.

Ei, așa veneam eu odată într-o zi din luna iulie împreună cu trei tovarăși de la monastirea Agapia la Tîrgul Neamțului unde aveam de gînd să ne urcăm la cetate.

Pe atunci nu erau șosele nici poduri pe ape, dar puțin ne păsa nouă de lipsa lor. Din contra, făceam mai mare haz să ne vedem hurducați pe pămînt crud, pe costișe prăvălatice, prin păraie bolovănoase decît dacă am fi mers pe șosele netede și în cupele închise, bune să legene cuconași de cei care să tem să nu-i pîrlească soarele. Cu cît calea era mai anevoioasă, cu atît, mă rog, vrednicia noastră părea mai mare. Dar, în schimb, ce frumos, ce pitoresc era drumul acesta care șerpuia de-a lungul pe lîngă poalele Carpaților.

Aveam în stînga lanțul munților păduratici, a căror vîrfuri se înălțau semeț spre ceri, imens decor de verdeață care ne împodobea calea, ne ținea umbră și răcoare; în dreapta aveam șesul întins cu perspectiva depărtărilor, cu satele, cu luncile, cu lanurile de pîne printre care se strecurau ca niște șerpi cu solzi de argint: Moldova, Rîșca, Topolița, Ozana, Pipirigul, ape de munte naprasnice care dădeau viață cîmpiei și bucurie ochilor! O! Prin acele locuri are unde să se desfate vederea și să se umple inima.

Dar dacă cîmpul era pe acolo mai verde, aerul mai viu și apele mai răcoritoare, apoi și locuitorii erau parcă mai altfel decît cei de pe la șesuri; erau mai nalți, mai bine făcuți, mai sănătoși, mai cuprinși.

Aveau fiecare coșere încăpătoare, vite în ocol, case curate, bine văruite, acoperite cu draniță și împrejmuite cu grădini pline de pomi roditori.

De cîte ori treceam prin sate, toți cînii întartați de veselia noastră gălăgioasă ne ieșeau înainte și ne făceau alai, iar copiii se uitau la noi cu ochi mari plini de mierare, neînțelegînd cum se poate niște boieri de tîrg să umble în carul cu boi.

Așa am mers vro trei oare suind dîmburi, scoborînd văi, trecînd sate, curmezișind păraie și, în sfîrșit, am ajuns la Tîrgul Neamțului unde am pus ceva la inimă, cum zice românul, și ne-am odihnit puțin, pentru că tot în acea zi era să ne supunem la o mai mare osteneală, urcarea la cetate, care ni se înfățoșa de pe creasta munților ca un cuib de vulturi.

De mic copil ruinele acelei cetăți îmi fermecau privirile și mă făceau să visez, și abia atunci am avut prilejul fericit să-mi satisfac dorul de a le vedea de aproape.

Am plecat spre cetate pe jos după ce s-a stîmpărat bine căldura de iulie, am apucat pe-o carare poncișă care urca prin o pădure de mesteacăn și după o oară și jumătate de mers în voie, am ajuns în vîrf.

Dar odată ajunși acolo, Doamne sfinte, ce panoramă! De o parte, cît străbați cu ochiul, șesul îmbracat cu ogoare, strălucitor de lumină și de verdeață, împodobit cu nenumărate sate și livezi; de ceielaltă parte, munții care se rădică împrejurul cetăței, negri, fioroși, acoperiți cu păduri seculare și care parcă anume au fost clădiți ca să străjuiască în jurul ei. Iar din vechea și falnica cetate n-au mai rămas în picioare decît zidurile exterioare, cîteva rămășiți de bastioane și de turnuri, cîțiva păreți cu guri de metereze și arcuri de porți, toate aceste acoperite cu mușchi, mîncate de ploi, brăzdate de fulgere. Dacă tunurile dușmanilor din afară și mai mult încă puterea distrugătoare a secolelor au dărămat o parte din cetate, cea mai mare parte a fost dărămată de mîna vandalică și impie a tîrgoveților din orașul Neamț care și-au zidit casele lor cu pietrele acelei sfinte ruine. Acum însă, mulțămită Domnului, această profanare a încetat în urma unei legi de protecțiune a monumentelor istorice votată de Camerele legiuitoare.

Așadar, iată-ne în locașul care a adăpostit odinioară atîtea suflete de viteji. Calcam cu piciorul pe pămîntul udat de sîngele lor și vedeam împrejur aceleași șesuri, aceleași ape, aceiași munți pe care și-au preumblat și ei odinioară ochii, atingeam cu mîna aceleași ziduri din dosul cărora ei fulgerau pe dușmani. Și acum, ce a ramas?

Acum în locul unde era odinioară atîta freamăt de viață, atîta zgomot de arme, atîtea inimi calde, atîta dragoste de moșie, atîtea brațe vînjoase nu-i decît tăcere, pustiu, jale, locaș de cocoveice, unde nu se mai aude decît suspinul vîntului prin spărturile meterezelor.

O Doamne! Cine a pus oare întăia piatră în temeliile cetăței pe această culme de munte așa de bine aleasă pentru apărarea țărei? Orișicît aș întreba aceste ziduri mute, orișicît aș răscoli pergamentele colbăite din arhivele țărei, întrebarea rămîne fără răspuns. Mîna fundatoare e nevăzută, ascunsă in întunerecul veacurilor. Știut însă este că cetatea a fost rădicată mult înaintea lui Ștefan cel Mare, poate chiar înaintea lui Alexandru cel Bun. Dar cu cît data zidirei ei e mai îmbrobodită în negura timpurilor, cu atîta ruinele ei sunt astăzi mai interesante, mai atrăgătoare.

Aceste misterioase ruine, marture unui trecut de lupte crîncene și de glorie nepieritoare, se profilează și astăzi pe albastrul cerului ca o colosală enigmă pe care poporul nostru în neputința de a o dezlega, o învăluie într-o aureolă poetică de legende. Așa se zice că Ștefan cel Mare, învins de turci la Valea Albă, vroind a se retrage în cetate, a fost respins la poartă de maică-sa care i-a zis că numai biruitor îl va primi.

După o altă legendă se zice că 18 plăieși închiși în cetate s-au luptat cinci zile cu întreaga armată a lui Sobieski, regele Poloniei.

Întăia legendă a servit de subiect lui Bolintineanu în compunerea cunoscutei poezii cîntată și astăzi de lăutarii noștri.

Pe o stîncă neagră,

Într-un vechi castel…

A doua a inspirat pe Costachi Negruzzi și Vasile Alecsandri care au imortalizat pe bravii plăieși, cel întăi prin o nuvelă, cel al doilea prin o dramă.

Cine știe dacă n-o fi și o parte de adevăr în aceste legende, căci nu degeaba au trecut ele din generație în generație prin pătura veacurilor pănă în ziua de astăzi. Atît cel puțin este adevărat că cu toată biruința turcilor la Valea Albă, unde după spusa cronicarului Urechie au căzut multă boierime și mulți viteji moldoveni, totuși turcii au trebuit să se retragă peste Dunărea, urmăriți și hărțuiți de Ștefan cel Mare care le-a pricinuit mari pagube; iar Ștefan a rămas neclintit pe scaunul lui, stăpîn pe întreaga țară a Moldovei.

De asemenea polonii, care au năvălit de atîtea ori în țară, n-au izbutit niciodată să o supuie, ci totdeauna au fost în cele din urmă bătuți și alungați peste hotar. Că cetatea a servit odată de adăpost voinicilor oșteni care s-au luptat pentru apărarea țărei, că împrejurul ei s-au dat cîndva strașnice bătălii care i-au însîngerat zidurile, nu încape îndoială, dovadă știrbiturile, rupturile ce se văd în multe părți ale ei care n-au putut să fie pricinuite numai de vînturî și ploi.

Pacat că aceste ziduri, ramase încă în picioare, n-au grai! Cîte nu ne-ar spune ele despre cele întîmplate cu sute de ani în urmă, pe cînd biata noastră țară trecea prin cele mai grele cumpene, care i-au pus de atîtea ori existența în pericol. Cîte lupte, cîte suferinți, cîte drame înfiorătoare au trebuit să se petreacă în incinta lor!

Ei!… Dar a vroit Dumnezeu ca de atunci să se îngroape secoli peste secoli, să se aștearnă atîtea rînduri de morminte peste alte atîtea rînduri de morminte și patria noastră, deși știrbită ca cetatea, a rămas totuși în picioare; iar astăzi aceste ruine privesc de sus un popor liber și independent și văd deosebirea ce este între trecut și prezent.

Și așa noi cîteșipatru tovarăși stam cu inima smerită și nu puteam crede ochilor noștri; vedeam, pipăiam, răscoleam pietrele căzute în vrafuri la pămînt și ne ziceam: oare nu-i un vis? închipuirea noastră se speria cînd ne gîndeam că aceste pietre sunt depozitarele atîtor taine de ale trecutului, ca atîta amar de lume s-a prăbușit sub dînsele, că iarăși atîta amar de lume le-a privit și le privește de veacuri stăpînind șesul și munții din înălțimea nourilor, fără a-și spune cuvîntul.

Maiestatea acestui străvechi cuib de viteji, tăcerea misterioasă ce îl învăluia, legendele care parcă dădeau viață zidurilor ne țineau pironiți în loc și, deși soarele asfințise și umbrele nopței începeau a se rădica de la poalele munților spre vîrfuri, totuși stăteam nemișcați acolo, duși pe gînduri, cu inima strînsă și cu ochii închipuirei ațintiți asupra trecutului.

Nu se mai vedea acum decît o dungă subțire roșietică la apus, semn că împaratul zilei plecase din meleagurile noastre, iar în partea opusă luna în crai nou se ivise ca o secure pe ceri, amintitoare securei care odinioară a săcerat multe capete de creștini pe pămîntul de sub picioarele noastre.

— A venit vremea să plecăm, zisei eu tovarășilor mei.

— Da, să plecăm că ne prinde noaptea aici, răspunseră cu toții.

Chiar pot zice că ne și prinsese, căci ne-am tot învîrtii în jurul cetăței și n-am mai putut nimeri cararea pe unde venisem. Am apucat așa la întîmplare în dreapta și am ajuns la marginea unei prăpăstii pe unde nu era chip să se scoboare suflet de om. Am apucat apoi în stînga, altă prăpastie tot atît de fioroasă, și așa în toate părțile, oriîncotro ne îndreptam, dam de rîpi grozave care ne închideau calea. În sfîrșit, s-a făcut noapte neagră, de nu se mai vedea nimic.

— Ei, așa-i c-am pățit-o? ne zise unul dintre tovarăși.

— De ce am pățit-o? răspunsei eu. Suntem în iulie cînd avem nopți calde și scurte. Vom dormi aici unde și străbunii noștri au dormit poate de multe ori mai rău decît noi, și, de va veni la noapte Ștefan cel Mare, îl vom primi cu pîne și sare, iar de va veni Sobieski, îl vom primi cu bolovani.

Gluma mea luă acum o întorsătură serioasă, deoarece vrînd nevrînd trebuia să stăm acolo pănă în ziuă.

Cunosc mulți oameni care mai curînd s-ar duce într-o bătălie decît să doarmă noaptea într-o biserică sau într-o ruină. Ideea singurătăței, spaimele întunericului, fiorii vedeniilor le umple sufletul de groază mai mult decît orice primejdie pe care ar vedè-o cu ochii. Noi însă eram patru; prin urmare, n-aveam grijă de năluci. Dealtfel eram bine pregătiți pentru o asemenea petrecere puțin obicinuită. Drept armă aveam fiecare cîte un cortel de ploaie, drept învălitoare tinereța, drept căpătai cîte o piatră mucegăita pe care desigur nu se răzămase încă nici un cap omenesc. Ce puteam dori mai mult? Greu e omului pănă cînd ia o hotărîre, dar, odată luată, el o ține strună înainte și își lasă toate grijele la spate. Așa și noi, față cu neputința de a ne scoborî la tîrg, ne-am ales fiecare cîte un mic cotlon nu departe unul de altul și ne-am așezat pe somn.

Pe somn, vorbă să fie; eu unul știam de mai înainte că n-am să închid ochii. Luna cea în crai nou, care acum se urcase sus pe ceri, se uita ironică la noi; stelele ne priveau sclipitoare, nedumerite, văzînd liniștea cetăței tulburată de niște oaspeți nechemați; culmele munților ce ne înconjurau din trei părți se arătau din ce în ce mai posomorite, mai amenințătoare, parcă vroiau să ne cuprindă în brațe, iar noi, lungiți la pămînt, cugetam… știu eu ce mai cugetam?… Știu atîta că n-a trecut un sfert de oară la mijloc, și tovarășii mei au adormit de-a binele, eu însă, deștept între toți, ascultam țîrîitul grierilor, singura șoaptă în adînca tăcere a nopței, de la singurii oaspeți ce împreună cu noi sălășluiau între ruine. Gîndurile mele, care se înșirau așa de bine la cîntecul grierilor, începură de la o vreme a nu mai avea legătură nici înțeles, așa că pare-mi-se am adormit și eu. Lucru ciudat însă, deși cu ochii închiși vedeam prin pleoape, simțeam, auzeam tot ce se petrece și deodată mă pomenii că munții cei posomoriți, amenințători, desprinși parcă de pe temeliile lor, au încins o horă strașnică de brîu și tot atunci băgai de samă că culmile lor luară înfățoșarea unor capete de urieși cu ochii mari ca craterele de vulcan, cu păduri pe titve în loc de plete, cu prăpăstii în loc de guri, cu stînci în loc de dinți și, cum se învîrteau așa în jurul meu, îmi făceau fel de fel de schime și semne, ca să mă prind și eu în hora lor. Apoi, aruncîndu-mi ochii spre ceri, văzui luna în forma unui iartagan însîngerat, trecut parcă proaspăt prin gîturi creștinești, cum se legăna și ea cînd în dreapta, cînd în stînga, dimpreună cu luceferii și stelele, îngînînd hora munților de pe pămînt; și doar nu s-auzeau alți lăutari decît tot grierii cei care țîrăiau mocnit în iarbă.

„Ce mare sărbătoare, ce bucurie a cuprins lumea, de s-au pus toate stihiile pe chef?… ” gîndii eu.

Cînd iată că din fiecare gură de meterez, din fiecare crăpătură de zid, de sub fiecare piatră răsturnată răsăriră sumedenie de oameni, cu feliurite chipuri, în feliurite costume, care, după ce au intrat în joc, au început și dînșii să-mi facă aceleași schime, aceleași semne. Erau plăieșii, arcașii, pușcașii, vechii păzitori ai cetăței, care s-au deșteptat din somnul lor cel vecinic, pentru a lua parte la danțul stihiilor.

Iar eu, care stam culcat și priveam la toate aceste fără ca lucrul să-mi pară neînțeles sau peste fire, m-am simțit deodată rădicat în sus și luat în neștire de vîrtejul danțului. Ș-atunci, Dumnezeule!… S-a stîrnit o furie de joc nepotolită, o orgie turbată, satanică; rîdeau munții, se strîmba luna, crîșneau din dinți plăieșii, arcașii, pușcașii și se zbuciumau a peire, parcă-i vînturau ielele, și s-ar fi zbuciumat așa cît lumea, dacă naprasnic un fulger născut din senin n-ar fi spintecat bolta ceriului din miazăzi în miazănoapte, lăsînd să se întrevază un moment în lumini de curcubeu strălucitoarea figură a lui Ștefan cel Mare, după care apoi se auzi un trăsnet înfricoșat, prelung, de mii de ori repetat care a zguduit în adîncuri și ceriul și pămîntul.

Atunci munții, luna, stelele s-au oprit în loc de spaima, plăieșii, arcașii, pușcașii au dispărut în tainițele lor ca prin farmec, iar noi cîteșipatru musafiri ai ruinelor am sărit arși în picioare neștiind ce se petrece.

……………………………………………………………………..

O piatră enormă se desprinsese de pe vîrful unui turn și căzuse alături de noi cu un zgomot cumplit la departare de cîțiva pași numai. Vai ș-amar dacă ne atingea!… Iar vuietul căderei ei de o singură clipă mi-a sugerat un vis întreg care mi s-a părut o eternitate.

Se ivise acum zorile. Noi pe culme eram înecați în razele răsăritului, pe cînd văile dormeau încă în umbră. Am regăsit cararea, dar înainte de a pleca, eu unul mi-am făcut cruce ca omul care mulțămește lui Dumnezeu că vede încă o dată lumina zilei. Apoi, în momentul îndrumărei noastre spre tîrg, mi-am rădicat pălăria în sus, m-am întors cu fața spre cetate și am salutat-o cu cuvintele solemne adresate de Volney ruinilor Palmyrei:

— Vă salut ruini singuratice, morminte sfinte, ziduri tăcute!

— Și la revedere! adaose unul dintre prietinii noștri. De atunci nu m-am mai suit la cetate. Însă de cîte ori în călătoriile mele prin munți am trecut pe la poalele ei, ochii mei nu se puteau sătura de a o privi stînd colo sus în vecinătatea fulgerelor, îmbrobodită în taina ei ca o cimilitură istorică vecinic nedezlegată.