Cetatea de apă

 

Atlantica își fremăta florinii aurii de lună;
orașul iriza bețiile marine – ca-n genunchi
s-asculte mateloții cum pietrișul mările și-l sună, –
și voluptatea-i pătrundea, adâncă, până la rărunchi.

În horă, înecații își ritmau la stele nostalgia,
pe care-atâta de frenetic le-o mai dăruia destinul –
și valurile viorii înțelegeau că bucuria
îmbată uneori întregul cer și oamenii, ca vinul.

Râzând cu ochii tulburați de visul serilor agreste,
Se-ndeasă ciutele din smârcul codrilor de stelărie;
enorm, atunci, și-amar, oceanul crește cu dorința peste
cetatea-n care se ridică fabrici mari de bucurie.