Cetatea din Crengare

 

În multe locuri, cu deosebire pe cele vîrfuri de dealuri, se mai văd pînă în zilele noastre urme de castele vechi, părăsite, ruinate; poporul le numește cetăți. Așa este cetatea Boli în valea Jiului, spre sud de la țara numită a Hațegului, cetatea Hunedoarei la Hunedoara, cetatea Devei la Deva, cetatea Ciceului la Reteag ș.a. În părțile Sălajului, cale de două ore spre sud vest de la comuna Supurul-de-Sus, în pădurea contelui Koroly, încă se află un astfel de castel ruinat, părăsit, numit de popor Cetatea părăsită, Cetățuia ori Cetatea din Crengare. Din comuna Supurul-de-Sus se începe o dîlmă de pămînt arădicat și merge din marginea livezelor numitei comune pînă la Cetatea părăsită, prin uriașa pădure a suszisului conte. Dîlma aceasta lungă o numește poporul Șanț și susține că în vremile cele bătrîne acela a fost Șanț de bătaie. Astăzi însă numai urmele lui se mai văd, după cum se văd și la șanțurile de la Rodna nouă și la amfiteatrul de la Ulpia Traiană (Grădiștea de azi) în valea Hațegului și pe multe alte locuri.

Locul unde se afla Cetatea din Crengare este acoperit cu copaci foarte groși, formînd o culme înaltă. Jur-împrejur este înconjurată dîlma aceasta cu două Crengări sau pîraie pe care curge apă limpede ca cristalul, și fiind pururea la răcoare mare, căci locul e atît de umbros încît razele soarelui nu pot străbate nicicînd, apa e rece pururea. Chiar și vara în lunile lui iulie și august, cînd pe alte locuri stai să te topești de cald, acolo, la umbra cea groasă e răcoare, ba chiar rece și întunerec în desimea trufașilor copaci ce-și rîd de vreme.

Aflînd domnii acestei păduri mai anii trecuți locul acesta frumos, au tăiat copacii de pe din josul cetății de pe valea despre miază-noapte și au edificat acolo case frumoase, dîndu-le spre locuință păzitorului pădurii lor. Dat-au păzitorului și loc să lăzuiască și să facă din el loc arător, cum a și făcut cam 4-5 jugăre sau chiubele. Și-a mai adus domnul acolo și tăuți, care lucră lemnele: fac șindile, doage, stînjeni ș.a. Acestora încă le-a dat pămînt pe vale în sus, pe lîngă cetate, așa cît azi sînt vreo 15 case acolo, unde cu cîțiva ani mai înainte era numai codru uriaș prin care se preumblau jivini mari și mici. Iar chiar la poalele cetății a zidit contele o casă frumoasă pe seama oaspeților cînd merg la vînătoare. Casa asta stă pururea închisă, afară de timpul vînătoarei cînd trag domnii la ea.

Poporul zice că această cetate, adică Cetatea din Crengare, cea părăsită și ruinată, e făcută de mîna uriașilor, cum zic și despre Ciceu și alte castele vechi.

Mai zice poporul că afund în pămînt sub această cetate ar fi grămezi de bani și de alte lucruri scumpe.

Credulitatea și pofta de a se înavuți deodată, au dus pe mulți să-și cerce norocul doară-doară, vor da de comori. Spre scopul acesta s-au făcut săpături adînci unde credeau că ar da mai bine de comori, dar pînă acum nimeni nu s-a îmbogățit din acea muncă grea și ostenitoare.

Cam cu 20-25 de ani înainte de asta s-au însoțit 4 români din Babota, comună curat românească în apropierea acestei păduri, și și-au cerut slobozenie de la contele să spargă minele și să caute după comori, că ce vor găsi vor împărți cu el.

Domnul se învoi și ei se apucară de lucru, își făcură uneltele de lipsă, tăiară cîțiva copaci ce erau crescuți pe coastele cetății și începură a săpa o gaură în puntea de către Crengare, așa de largă de puteau merge prin ea doi oameni alăturea. Și săpară cîteva săptămîni în șir și scoaseră de acolo grămezi de pămînt și de pietrii, iar altceva nimic. O dată zice că săpînd au dat de o piatră frumoasă, netedă ca giuluită, dar nici o fărîmitură nu putură lua din ea, numai cît își tociră și stricară uneltele la ea, dar chip să străbată prin ea nu era; să o ocolească și să poată trece pe lîngă ea încolo încă nu era modru, fiind foarte mare. Așa s-au dus în deseară acasă vorbindu-se ca a doua zi să-și încerce norocul. Peste noapte unul din ortaci avu un vis groaznic. Parcă s-a ivit la el un popă bătrîn cu o barbă lungă pînă-n brîu și albă ca lîna și i-a zis:

— Noa, Andrei, că așa se chema visătorul, v-ați apucat de lucru, dar în zadar va fi toată truda voastră dacă nu-ți merge mai întîi la preotul vostru din sat ca el să vă învețe cum să săpați dacă vreți să ajungeți la ceva. Dacă veți face așa, ferice va fi de voi, de unde nu, va fi vai și amar de capul vostru.

Zicînd acestea popa cel bătrîn se făcu nevăzut, iar Andrei sări oblu-n picioare și unde să-ți mai închidă ochii cît fu noptița de mare parcă de i-ai fi cleit ochii încă nu și i-ar fi putut închide o clipă măcar. Cînd se omizi de ziuă merse la ortaci și le spuse ce și cum a visat. Acum începură ei a-și face gînduri peste gînduri: unul zicea că popa cel bătrîn e înger care-i îndeamnă să meargă să se pocăiască că în groapa aceea și-or afla moartea și să nu-i afle nepocăiți; unul una, altul alta, destul că și-au pierdut voia de a mai lucra, ba în urmă nici că mai gîndiră la săparea de comori, ci se puseră pe lucrul lor de mai înainte. Din partea lor dară îngropate au rămas comorile.

Prin anul 1885 ori 1886 un ungur din Socaciu iar visă într-o noapte despre comorile de la Cetatea din Crengare. Parcă venise la el un om foarte bătrîn, un moșneag alb ca oaia, și i-a spus ungurește, în limba lui, ca să meargă și să sape în cetatea din Crengare că va afla aur și argint și alte scumpeturi, cît se face bunul bunilor de bogat. Cînd se trezi fermecat de acel vis frumos și folositor, parcă nu mai era el; se vedea numai în haine scumpe, cu cisme cu pinteni, cu pipă lungă, cu jașcăul de tabac în buzunar de numai cănacii și surcalăul era afară, cu mustețile sucite și poruncind acum la birji, colo la cociș, dincolo la alt soi de slujbași. Destul că nici că se mai putea împăca cu gîndul că doară n-a deveni chiar așa, mîne, poimîne. Nici că putu aștepta să se facă ziuă și încă cu noaptea în cap merse la un fecior al său și mai la doi prieteni tot unguri și se sfătuiră cum să facă și să dreagă ca să pună mîna cît se poate mai iute pe bani, că acum numai era nici o îndoială că doară nu i-ar afla, numai vorba era ca să-i afle cărînd și să nu mai afle și să știe tot satul de planul și norocul lor, ca să nu-i mai necăjească neamurile și prietenii cu cerșitul de bani. Se sfătuiră însă ca mai întîi să ceară slobozenie de la domnul pădurei și cerură și primiră ca și românii cei de acuș douăzeci de ani. Apoi se apucară de muncă. Zi și noaptea săpau bărbătește și au săpat de prin octomvrie pînă în mărțișor fără să găsească altceva decît pămînt și pietre.

Lucrînd acolo se îmbolnăvi unul dintre ortaci rău și după ce merse acasă în scurt timp muri. Cei trei însă nu pierdură curajul și nădejdea că de nu azi, mîine tot trebuie să deie de comori, și tot săpară pînă mai trecură de la hornul ce este în mijlocul cetății și care merge oblu în jos ca o fîntînă de formă pătrată avînd cam doi metri fiecare din cei patru pereți. Fîntîna aceea-i foarte afundă, că nici cîte cu 2-3 rude de cele mai lungi legate una de alta, nu-i dai de fund că e asemenea de afundă ca pîraiele ce înconjoară cetatea; și bolovanii ce-i aruncă oamenii acolo, numai într-un tîrziu se aud bubuind în fundul fîntînei.

O asemenea fîntînă se află la cetatea Ciceu, numai că are o formă oblungică și e făcută de uriași, din care și conduseră uriașii un izvor pînă la satul Cuzdrioara-de-Sus de Dej, lîngă Someșul mare, unde e azi fîntîna Buna. Uriașii din Ciceu făcură fîntîna asta la Buna ca să aibă de unde bea apă cînd veneau din tîrg de la Cluj, unde plecau din Ciceu, cînd puneau muierile lor oala de mămăligă la foc și pînă să fiarbă aceea, ei înturnau cu făină și cu sită din Cluj mai abătîndu-se și prin Ocna Dejului, după cîte un grunz, doi, de sare, așa susține poporul. Și deci așa cred că și fîntîna aceea ori horn, ori ce-a fost, de la Cetatea cea părăsită din Crengare numai uriașii au făcut-o, că de n-au făcut-o ei, cine a făcut-o dar?

Destul că cei trei ortaci merseră foarte departe prin cel deal al Cetății, dar nimeriră pe de-o lăture de fîntînă ori horn, și în calea lor dădură numai de piatră minunată, la față sură, neagră ori vînătă dar de comori numai în vis mai dau din cînd în cînd. Într-aceea se mai bolnăvi unul din ei și muri și el; acum cești doi își pierdură toată nădejdea și curajul tot de a mai lucra acolo, unde numai visul i-au îndemnat să lucre. Oamenii din sat știură de lucrul lor și mult îi mai necăjeau; mă, da o dus mititelul pe doi dintre voi? Și așa și așa tot ai lui sînteți voi, dați de lucrați numai pînă la luna cailor și veți afla pe dracul.

De atunci nimeni nu mai cearcă comori, cu toate că spuneau strămoșii ăstui rînd de oameni că li-ar fi povestit ai lor strămoși că pe vremurile acelea în adevăr trăia un om sărac care văzuse comorile cetății.

Iată cum a rămas tradiția că povestea omul cel sărac:

În tinerețele mele, îndată după ce m-am însurat, m-am pus porcar la sat și umblam iarna, vara prin pădurile Cetății din Crengare. Într-o sfîntă zi de Paști, colo către amiaz, îmi coborîi turma de porci la vale să beie apă și mă uit peste ei să văd de sînt toți ori ba? Adică o scroafă mare, neagră, nu era printre porci. Ce să mă știu face? Las porcii în vale tăvăliți prin mocirle și eu dau a o căuta prin pădure. Caut în dreapta, caut în stînga... nu-i și pace. Mai merg o leacă la deal, pe lîngă cetate. Adică acolo e deschizătură ce nu o zărisem pînă atunci, cît am umblat pe acolo. Oare ce o fi asta? Mă dau jos, văd urme de porc intrînd în peșteră. Acolo o fi intrat, mă gîndesc eu. Hai s-o caut, ce-a da tîrgul și norocul. De pagubă nu pot rămînea, că de merg fără scroafă nu mă plătesc de stăpîni cu toată simbria de pe anul ăsta. Și mă duc înăuntru, adică cîțiva pași, și văd o ușă deschisă în două laturi. Cum pun piciorul pe prag, mă orbeau luminile ce erau în peșteră. Numaidecît îmi plesniră prin minte vorbele bătrînilor, adică la sărbători mari se deschid comorile din cetate și cine nimerește la vreme se face bunul bunurilor. Acum tot atîta-i, ori îmi pun capul, ori îmi umplu sacul. Și pășesc înăuntru. Adică peștera era toată lumini în sfeșnice de aur și păreții toți zidiți și zugrăviți mai altfel decît la biserică, și pe lîngă pereți tot buți pline cu bani și cu pietre scumpe. Iar în mijlocul peșterei era o masă, erau scaune toate suflate în aur de străluceau mai avan decît sfîntul soare. Iar în fruntea mesei pe un jeț de aur ședea un om scurt, gras, îndesat, lat în piept, cu o barbă mare albă și cu părul asemenea alb, iar în gură cu o pipă cu țeve lungă de un cot, colbuia de mai nu se vedea de fum. Domnul acela cum mă văzu îmi zise pe nume:

— Măi, ai și grije de porci să nu mai îmi facă pe aici îngăimăceală, că nu rabd, mă! nu rabd pe nimeni să mă necăjească. Acum, fiindcă ai nimerit la mine în ceas bun, te iert, scoate-ți scroafa și o mînă unde vrei, ia-ți și bani și scumpeturi cîte poți tu duce, numai bagă bine de seamă înapoi să nu te uiți nici să nu cerci a mai intra cîndva aici, că apoi nici nu mai ieși altul. Auzind vorbele domnului m-am mai încălzit o leacă, ba era să-mi ies din piele de bucurie, apoi iute mă dau și scot scroafa dintre niște buți de galbini, îmi întorc sumanul cu poala înainte cum eram îmbrăcat, îmi umplu tașca, mînecile sumanului și poala sumanului tot cu bani de aur și de argint de gîndeai că m-oi rupe cotind la ei. Domnul îmi deschise ușa, că se închisese după mine și eu plec mînînd hăramul cel de scroafă dindărăt. După ce o scot afară eu nu s-o las în cîni s-o mînce, dau tot după ea; ea, ca porcii, nu să meargă pe cărare, aci mă băga într-un huciu, aci într-o smidă, de numai nu plesneam de necaz, că nu pot coborî mai iute la porci în vale să văd ce am. Dacă văd eu ce-i și cum zic: lupii aibă folosul, lasă că știu eu ce fac; mă pun lîngă un copac și pun grămadă toți banii, și cei din suman și cei din traistă și-i acopăr cu frunze, apoi fac cu cuțitul o cruce în coaja copacului ca să-l cunosc și hai după scroafa pînă am coborît-o în vale la ceilalți porci.

După aceea m-am dus tot într-un suflet să-mi aflu copacul cu comoara; și dau de el numaidecît și repede prind a arunca frunzele de pe grămadă. Adică înlemnii de ce-mi văzură ochii! Și cum n-oi înlemni cînd în loc de comoara mea cea scumpă, găsesc amu numai o grămadă de cărbuni, ca aceia cu care lucră țiganii la fier. Pute-ți-vă dumneavoastră gîndi necazul meu! Asta-i bună! gîndesc; asta numai cînita ai de scroafă mi-a făcut-o. Că bine mi-o spus domnul cel din peșteră că să nu mă uit înapoi și eu, bag seamă, mînînd scroafa pe nevrute și neștiute m-oi fi întors înapoi și așa n-avui noroc să duc muierei mele nici cît negu sub unghie din comoara cu care m-a fost dăruit Dumnezeu în ziua sfintelor Paști. De atunci nici n-am mai văzut ușa deschisă, dar și de o vedeam nu mai încercam să intru înăuntru. Iată deci de ce mai caută unii oameni din cînd în cînd p-acolo comori; din spusa porcarului care poporul o ia de bani buni și se duce din gură-n gură, din tată-n fiu ca o întîmplare adevărată din vremile trecute.