Cheile poemului

←Sângele din lampă

Cheile poemului de Ilarie Voronca Șase poeme

Aceste mâini→

lui Ștefan Nenițescu

Din scrinul vechi scoți o toamnă uitată
Ca rochia de mireasă a bunicii
Scoți vântul ca pe o panglică decolorată
Și vocile sunt oglinzile plutind peste țiglele roșii ale verii,
Sunt acordurile zăngănite în paharul acelei dimineți din amintire
E sângele izbucnit ca o trâmbiță în alveola timpului.
Vei spune: acestea sunt ținuturile de bazalt ale respirației
Acestea sunt uneltele cu care ai tăiat un oval în cristalul de sunet
Acestea sunt șipotele care au țâșnit când ai lovit piatra netedă a privighetoarei.
Și vântul ca o coroană de inimi funerare,
Se jerpelește pe acoperișuri,
Trece prin gesturile imense ale spațiului,
Dă târcoale porturilor ca bogăția grasă a frunzelor,
Trece ca un pește de cerneală prin bazinele mari ale auzului.
Să te ridici atunci fluid în insomnie
Și vei fi desigur asemeni
Cu marile fluvii care s-ar ridica dintr-o dată
Subțiri ca niște serpentine,
Din paturile lor de mâluri,
Și și-ar continua drumurile vertical
Spre oceanul unanim al înălțimii.
Așa pământul va fi întreg ca o sală de bal
În chioșcul pustiit al vilegiaturii:
Și fluviile serpentine se împletesc pe treptele serbării sfârșite.

Sub bagheta abia mișcată a ploilor
O orchestrație de lumină ezită,
Spre ce dimineață înaintează pasul tău flămând?
În ce oraș se va înfinge inima ta ca un briceag?
Prin ce bariere voi trece sprinten ca faetoanele cu lapte,
În ce curte vei poposi cu creasta de cocoș victorios din țipătul clar al portocalelor?

Iată, îți pleci capul pe vânt ca pe masa de scris
Iată un vaier urcând în memorie ca-n gongul de bronz, al plopilor,
Iată depărtarea te apasă dulce pe piept ca un genunchi de femeie,
Iată glasul și trupul tău de poet sau întors în foame
Cum în tunuri arama din clopote.

Dar e vântul, e vântul
Ca o pădure clătinată în țâțânele morii,
Ca o batistă purtată între matrozi albaștri;

La orișice răspântie, trecutul, ca un han cu strigoi
Trecutul din poeme ca viermele din cireașă,
Ca zăcământul aurifer din paloarea zăpezii
Ca păunii sălbateci hohotind în curtea pătrată a lacrimei.

Te furișezi prin porțile dosnice ale cetății
Ca un pângăritor de cadavre,
Pe pietrele trotuarelor toiagul tău nu mai trezește
Acele acorduri furișate ca niște șopârle în apele pianului
Privirea ta ca o apă regală nu mai spală aurul obrazului vrăjit.

Te-ntorci, te frângi,
Ca o alee prin grilaje.
Tristețile căzute pe-ncremenite statui
Și cheile în rugină hârâie ca niște dulăi
Și clapele florilor nu-ți mai recunosc degetele paralizate
Când în iederă se-oprește năluca unui surâs,
Aici ești un străin și tot așa acolo.

Sângele tău e un tavan care și-a stins lumina,
Liliecii sunt acum mierea din scorburi,
Nici o stea nu-ți zgârie obrazul de lut,
Nici un pește-emoție, în inima acvariu,

Că-n armele vechi mai bântuie o lumină,
Mai răscolesc tâlharii icoanele din piersici
Un vultur mai rotește peste tăcerile înalte:
Și ziua trece subțire ca un tăiș prin pagini
Lovește ferestrele cu o aripă mai obosită,
Și te refuză orașul
Ca pe o pasăre
Ca pe o tăcere.

Atunci
Pe limba de aer se sparg stelele
Ca semințele prea coapte
În parcuri artificiale toamnei
Au început să ardă între grilajele de frunze
Și eu încerc, ca pe o monedă, aurul numelui tău în prundul unui ecou
Încerc lacătul zăngănind în sângele trecutului,
Arpegiul desfăcut pe claviatura de trenuri
Și eu încerc drumul spre capitala înaltă a cântecului.

Zilele încremenesc în staniu
Și anii desfac o purpură mai lentă în artere
Niciodată mâinile tale nu vor mai smulge dulcile acorduri
Din instrumentele de călătorie.
Și depărtarea ca o iarnă alunecă între talazuri,
Trecutul e-o pădure incendiată în urmă
Și tu nu mai sări sprinten prin cercul aventurei ca un trapezist
Șerpii înnodați ai zărilor:
O marmoră încolăcită pe tâmpla unei mansarde,
Un ban de aramă,
O cenușă fină pe vorbe,
O tristețe pe care ți-o aruncă salbele numismate ale ploii

Voi sta până la urmă îmbrăcat în toate poemele
Ca un pom încărcat care așteaptă între fructele glorioase venirea veștejirei
Ca o dansatoare târând, eșarfă, destinul între coliere și brățări,
Ca un somnambul în odăjdiile viziunii urcând spre lună
Ca notele purcese din pian în auroră.

Dar pân-atunci pe țărmuri să rătăcești cu planete
Să mai încerci în porți rezonanța stelelor vestitoare
Să mai înalți o pasăre ca pe o flacără de aiurare.

Necuprinsă lumină în lut
Ca o formă poposită-n țiglă
Să te legene glasul de demult
Să oprești coamele cântecului în spilcă.

Astăzi între comorile nemișcării
Cu zimții vieții zgâriați pe unghii
Astăzi încă împarți fiecărei
Apariții, apele din privirea amintită.

Astăzi prin triunghiul de sare
Păunii oceanelor mai perindă
Și scheletele ghețarilor mai albesc în fluvii
Și fiecărui înger îi încredințez o literă:

Sunt douăzeci și șase de îngeri pe care îi voi regăsi între flăcări
Și din semnele lor amestecate se vor desluși alte cântece.

Când ancorăm lumina în fermecate porturi
Când pe treptele poemului covorul de azur se desface
Te aștept aici în respirația versului,
Miracol să apari ca o statuie de apă la scăpărarea fulgerului.

Te aștept pe țărm aici
Între algele negre uitate de maree,

Dar nici o vioară nu răspunde
Când vântul în dinți sfâșie socul,
Nici un jăratec nu se dărâmă ca un vuiet plăcut ca o frecare a fosforului.