Chelestina

 

Chelestina, la 17 ani, era frumsăța ce întăi a Grenadii. Săracă de părinți, și clironoamă unei mari averi, ea trăie supt epitropie unui bătrân al ei moș, aprig și scump, acest moș să numie Alonț. El să îndeletnicé toată ziua a-ș număra galbenii și toată noaptea a goni serenadile cari cânta supt fereștile Chelestinii. Scoposul lui Alonțu era ca să mărite pe această bogată clironoamă după don Enric, fiiul său, cari învăța de ani la Academie de la Salamanca și începusă acum a tălmăci pe Cornilius Nepos.

Mai toți cavalerii Grenadii iubé pe Chelestina: ei nu o puté vidé decât la bisărică și totdeauna bisărica la cari ea merge era plină de tinerii cei mai frumoși și mai vrednici de iubit. Dintre dânșii să deosăbe don Pedro; căpitan de cavalerii, fiind la vârsta de 20 de ani, nu bogat dar de bun neam, frumos, blând, cu duh și pre iubitori, el trage asupra sa ochii tuturor daniilor Grenadii, în vremi ci el nu să uita decât la Chelestina. Aceasta, cari pricepusă, începusă îarâș a căuta la don Pedro.

Ei au pitrecut așa două luni fără să-ș poată vorovi, zâcându-ș însă îndestule lucruri, în vremea aceasta, don Pedro au aflat chip a enhirisâ amorezatii sale un bilet prin cari o înștiința aceea ci ea acum știa pre bine. Mânioasa Chelestina de abié l-au cetit și îndată cu defăimări l-au triimes lui don Pedro înapoi: dar cum ea avé o minunată țâneri de minte, au știut scrisoare de rost, și după 8 zile i-au făcut și răspuns. Amorezații noștri să iubié și îs scriia: don Pedro voié mai mult. De mult ceré voie a veni ca să vorovască la zaluzia Chelestinii; așa feli este obiceiul în Ișpaniia unde fereștile slujăsc mai bine pentru noapte decât pentru zi: acolo să fac toate întâlnirile. La ceasul când ulița să află pustie, amo-rezatu să învălești în mantaua sa, să înarmează cu sabiia sa și mergi, chemând întru agiutori amoriul și noapte, cătră o zaluzie josâtă și încuiată pe dinlăuntru cu geamuri. Curând geamurile să deschid încetișor; minunata ișpanioală să arată și întreabă cu glas tremurăcios de nu ești cineva pe uliță: amorezatul, plin de bucurie, o încredințază: îs vorovesc încet, îs zic de o sută de ori aceleș cuvinte; giurământurile zboară pintre zaluzeli, sărutările trec pe giumâtate; amorezatul blastămă zaluzălile: ziua să apropii... trebui să-s dispărțască... mai treci un ceas păn să-s dispărțască și, în sfârșit, să dispărțăsc fără să-ș spuie o mie de lucruri interesătoare ci ave a-ș spune. Fereastra Chelestinii era întru o laturi, cătră o uliță proastă, mai pustie și lăcuită numai de cei mai săraci din norod. Manca ce bătrână a lui don Pedro șâdé întru o casă proastă, în dreptul fereștii Chelestinei. Pedro s-au dus la manca sa: „Buna me mamă, i-au zâs el, mult ai suferit șăzând întru o așa proastă casă, această uitare este vinovată din parte me și așadar, voind a-mi îndrepta greșala, îți dau un apartament în casăle meii, vino di șăz într-însul și lasă pi această bună fimei plângând di bucurii.” Multă vremi n-au vrut, dar în sfârșit priimești schimbul, sărutând mânile evlaviosului ei copil. Niciodată un împărat n-au stăpânit un palat cu atâta bucurie încât au sâmțât don Pedru așăzându-să în căsuța maicii săli. în dreptul fereștii Chilistinii, îndată ci sară vine, Chilistina s-au arătat la zaluză și s-au țânut parola. Aceste dulci întâlniri au înfocat mai mult pi acești iubitori amorizaț, curând toati ceasurile nopțăi au fost mitahirisâte a-ș vorbi și toati ceasurile zâlii a-ș scrii, în sfârșit, ci era amândoi în cei mai mari fericire, cel mai di pi urmă Pedru, când fiiul lui Alonț, Enric, cari învățá di zăci ani la Academiia, adusăsă pentru hotărâta lui soață o diclerață di amori latinească. Alonț alcătuia contractul nunții și zâua spre însoțire lui Enric și a Chelestinii era însămnată. Toată lume știi că întru o așa întâmplare nu ești de luat altă hotărâri decât de a fugi în Portugaliia; la cari s-au și hotărât. Pe lângă aceste au mai pus la cale că sosind la Lisbona, amorezatii întăi să vor lua și după aceea vor porni giudecată cu epitropul. Chelestina trebuia să iai împreună și o besacte cu giuvaericali pe cari maică-sa i-o lăsasă: această besacte alcătuia o mari soma de bani și trebuia să facă pe amorezați să trăiască păn la câștigare giudecății. Niciodată un sfat nu au fost mai cu minte alcătuit. Nu mai era trebuință decât de a puté scăpa; și pentru aceasta era trebuință să furi cheia zaluzălii. Chelestina au catorthosât. După aceasta s-au hotărât ca a doazi la 11 ceasuri de cu sară, Pedro, după ce va pune la cali pentru cai afară din târg, va veni să caute pe Chelestina, care să va scoborâ pe fereastă și că vor fugi amândoi cătră Portugaliia.

Don Pedro s-au îndeletnicit toată zâua întru a să găti; Chelestina, din parte sa, au așăzat și au disșăzat de de ori besacteluța ci era să-i întovărășască; pe lângă aceste, au strâns și o foarte mari și frumoasă piatră de smaragd ci amorezatul său i-o didesă. Chelestina și besacteaua era gata la 8 ceasuri de cu sară și încă nu era când don Pedro, a căruia trăsură era pe drumul Andalusiei, vinea cu bucurie cătră ulița ce mică. Când era să sosască, aude strigând: agiutori! și vedi doi oameni atacarisâți de spadasini care, înarmați cu săbii și cu beta, să slujă asupra lor; viteazul Pedro uită toate pentru ca să alergi asupra nevinovaților: el rânești pe doi din spadasini; și gonește pe cielalți trii. Cari este înspăimântare sa, cunoscând în acei ci i-au izbăvit pe Enric și pe tatăl său Alonțu! Tinerii cavaleri a târgului iubind pe Chelestina și, știind că Enric era să o iei, pusăsă niște spadasini (un fel de făcători de răli pre obicinuiți în Ișpaniia) și, fără vitejîia lui don Pedro, bătrânul scump și tânărul școler ar fi avut mari nevoi a scăpa din mâinile lor.

Pedro căuta a să mântui de mulțămirile lor; dar Enric să giura că nu-l va lăsa toată noapte. Diznădăjduitul Pedro auzâsă acum bătând 11 ceasuri. Vai! El nu știe nenorocire ci i să întâmplasă!

Unul din spadasinii ci fugisă trecusă cu nasul învălit în mantaua sa pe lângă zaluzie Chelestinii. Era o noapte tari întunecoasă: nenorocita amorezată, cari deșchisăsă fereastă și aștepta pe don Pedro, au socotit că esti el, văzând pe spadasin. Ea îi întinde mâna cu o oftare de nerăbdari și bucurie; și dându-i besacteaua:

— Țâni diiamanturile noastre, îi zâci ea, păr mă voi scoborâ.

La auzul de diiamanturi, spadasinul stă, ia besacteaua fără să zică nimic; și în vremi ce Chelestina să scoboră, fuge cu grăbiri. Giudecați de spaima Chelestinii când, singură în uliță, caută împregiur și nu vedi pe acela ce îl socotisă de don Pedro! Ea socotești întăi că s-au depărtat pentru ca să nu dei vreun prepus; ea merge, să grăbești, îl caută cu ochii, îl strigă încetișor: nu vedi nimic și nimine nu răspunde. Frica o cuprinde: ea nu mai știi ci trebui să facă. Să va întoarci ea acasă? Ieși-va din târg ca să-s ducă să caute caii și oamenii lui don Pedro, ci o aștepta? Ea să îndoiești, să îngrijăști, dar tot mergi. Curând să rătăcești pe uliță, singurătate, întunericul, toate înmulțăsc frica sa. în sfârșit, ea întâlnești un om și îl întreabă tremurând dac-îi departe de poarta cetății? Acest om i-o arată. Chelestina îs mai vine în simțiri; ea prohorisăște cu mai mult curaj, iesă din Grenada și nu afla pe nimine, însă tot nu învinovățăști pe amorezatul său, socotești că-l va afla mai înainte: ea să depărtează, să cutremură la tot pâlcu de ciritei, strigă la tot pasul pe don Pedro; și, cu cât mergi, cu atâta să rătăcești: aceasta era parte ce dimpotrivă Portugaliei.

În vremea aceea, don Pedro nu s-au putut mântui de mulțămitoriu Enric și de tatăl său; fără să vroiascâ a-l lăsa măcar un pas, l-au silit ca să vie acasă la ei. Pedro, socotind că Chelestina văzându-l, va afla pricina întârzierii sale, s-au supus a-i urma. Sosăsc; Alonț aleargă în odaia nepoatii sale pentru ca să o înștiințăzi de primejdie în cari au fost; el o strigă: nu răspunde nimine; întră! Zaluzie deschisă!.. Strigările sale adună slugile; turburare să vestești în casă: Chelestina au fugit! Pedro, în diznădăjduire, vre îndată să alergi după dânsa: Enric, mulțămindu-i de enteresul ce are cătră nenorocire sa, vroiești a-l întovărăși piste tot locul, Dar pentru ca să fie mai siguri de a o afla, Pedro zâci: că el să-s ducă pe de o parte, când el s-a duci pe de ceealaltă. El aleargă să-și găsască oamenii; și ne mai îndoindu-să că Chelestina este pe drumu Portugaliei, aleargă cât poate, depărtându-să de dânsa, în vremi ci Enric călătorești cătră Alpuxari, drumu ci Chelestina apucasă. Trista Chelestina urma drumu Alpuxarilor, întrebând de don Pedro pe orișicine întâlné. Ea au auzât după dânsa un tropot de cai; gândul său cel întăi au fost cum câ-i don Pedro; al doilea că puté să fii călători sau tâlhari: ea să abate din drum și să ascunde după niște mărăcini. Curând vedi pe Enric trecând, urmat de multe slugi. Ea se cutremură întru această videri și temându-sâ ca să nu cadă iarâș în mâinile lui Alonț de va urma drumul cel mari, ea se întoarce și să afundă în pădure. Alpuxarii este un lanț de munți cari mergi de la Grenada păn la Mediterane: ei nu sunt lăcuiți decât de ciobani și plugari. Un pământ gol și pietros, stejari sămănați încoace și încolo, râuri, cascadi huitoare și niște capri spânzurate pe vârfu stâncilor au fost lucrurile ce s-au înfățoșat Chelestinii întru ce dintăi ivire a zorilor zâlii. Obosâtă de ostineală și de dureri, cu picioarile zgâriete de pietri, să oprești supt o stâncă prin cari izvora o apă limpide. Tăcerea aceștii peștiri, priveliște ci o împregiura, sunetul cel dipărtat a unor cascadi, murmurisâre acestui izvor cari cade în groapa ci îs săpasă în stâncă, toate pare că arată Chelestinii că să află singură întru o pustietate, lăsată de toată fire. Culcată pe margine acestui pârău, unde lacrămile sale cade pe rând, cugetând la nenorocirile ci o înfricoșa, iar mai vârtos la don Pedro, să fălé întru sine că poate îl va afla într-o zâ. „Nu era el, îs zâce ea, pe cari l-am văzut fugind cu giuvaierurile meli, în zădar gândem că-l cunosc! Cum s-au putut să nu-mi spuie inima me? El mă caută, sunt încredințată; el plânge departe de mine, și eu voi să mori departe de dânsul!”

Cum ea zâce acești cuvinte, au auzât în peștiră viersul unui fluier de țară: ea ascultă: și curând un glas dulce dar prost cântă aceste cuvinte:

A amoriului dulceață
Un cifert de ceas numai țâne,
Dar dorul lui și durerea
Toată viiața rămâne!
Pentru cumplita Silvii
Toati cele le-am lăsat,
Și acum necredincioasa
Îș ia alt amorezat!
Cât acest izvor va curgé
De multi ori ea-mi zâcé,
Te voi iubi cu credință.
Alt amori nu voi avé,
Ah! izvorul n-au săcat,
Dar Silvie m-au lăsat!
A amoriului dulceață
Ah! un menunt numai țâne,
Iar jale sa și durerea
Toată viiața rămâni.

(Să socotească iubitul cetitori că aceste sunt stihuri alcătuite de un cioban.)

„Cine o știe aceasta mai bine decât mine!” au strigat Chelestina ieșind din peștiră ca să vorbească cu cel ce cântá. Acesta era un tânăr păstori de capre cari șâde la tulpina unei răcniți căutând cu ochi lâcrămători la apa cari șărpie pe chetriceli: în mâini țâné un fluier, lângă sâne sta un toiag și niște strai învălite într-o piele de capră. „Păstoriule, i-au zâs Chelestina, fără îndoială te-au lăsat; fie-ți milă de o streină pe cari asămine o lasă și îndrepteazâ-mă într-acești munți, la vreun sat, la vreo lăcuință unde să poci găsi nu odihnă, ci măcar pâne.” „Vai! Madamă, i-au răspuns ciobănașul, aș vré din toată inima să te duc păn la satul Gadara cari esti după acesti stânci; dar d-ta nu vei ceri ca să mă întorc iarăș când vei ști că astăzi amorezata me să însoțăște cu protivnicul meu, mă duc din acești munți hotărât să nu mai viu în viiața; și nu mi-am luat decât fluierul, niște strai și pomenire binelui ci am perdut.” Acesti puține cuvinte au făcut să-s nască în Chelestina multe idei: „Prietine! au zâs ea ciobănașului, tu n-ai bani, și când vei ieși din acest loc, îți vor trebui: am câțva galbeni pe cari îi vom împărți, de vei voi să-mi dai hainile cari sunt într-această bocce.” Păstorașul priimești: Chelestina i-au dat o duzină de galbeni; și, după ce ciobanul i-au arătat drumul ci merge la Gadara, ea ș-au luat zâua bună de la dânsul și au întrat în peștiră ca să-s îmbrace ciobănești. Ea au ieșit cu cheptariu cel de peli de capră, cu traista, cu pălărie ce de pai cu cordeli și mai frumoasă așa fel decât cum fusăsă împodobită cu giuvaiericale; ea au apucat drumul la sat, unde sosind, întreabă pe țărani de n-ari vreunul trebuință de un argat. O încungiură, o paratirisăsc cu luare-aminte: fetile mai vârtos să uită la părul ei cel galbăn și frumos cari să învăluia pe spinare ei, ochii ei cei dulci și strălucitori, măcar că obosiți de lacrimi: talie ei ce supțâri, mersul său, toate le aduce merare. Nimine nu poate ști de unde vine un tânăr așa frumos. Unul zâci: câ-i vreun om mari prifăcut; altul că ești vreun prințip amorezat de vreo păstoriță ; și maghistratul, cari era poeticul locului, mârturisăște: că este Apolon rânduit a veni spre a paște oile a doua oară.

Chelestina, cari au luat numile de Marțelio, nu au întârziet a-ș găsi un stăpân. Acesta au fost bătrânul alcad(Giudecâtori) a satului, cel mai cinstit om a locului. Acest bun sătean curând au luat o mare iubire asupra Chelestinii. De abia au lăsat-o el o lună spre paza turmii sale și au însărcinat-o a privighé pe casa sa; și Marțelio îș împline datoria cu atâta blândeță și credință, încât stăpânu și argații să mulțămé deopotrivă, în vremi de 6 luni alcadu, cari era om piste 80 de ani, au lăsat desăvârșit stăpânire averii sale la iubitul său Marțelio: el încă să sfătuia cu dânsul asupra tuturor pricinelor ce îi aduce de giudecat, și niciodată alcadul nu mai fusăs atât de drept ca de când era povățuit de Marțelio. Marțelio era pilda și iubire satului; blândețile, grațiile, înțălepciunea sa îi câștiga toate inimile. „Videți, zice maniile fiilor lor, videți pe acest frumos Marțelio, el este de a purure cu stăpână-său; el să îndeletnicești necontenit de a face bătrânețile săli fericite, și nu-ș lasă trebuințăle ca voi, ca să umble după feti.”

Doi ani s-au pitrecut așa. Chelestina, gândind tot la don Pedro, trimesăsă pe taină un cioban la Grenada, de cari era încredințată, ca să afle de amorezatul său, de Alonț și de Enric. Ciobanu îi adusăsă vesti că bătrânul Alonțu au murit, că Enric s-au însurat și că don Pedro de doi ani nu să arătasă pe acolo. Chelestina nu mai nădăjduie să-l vadă; și, fericită de a-ș pitreci zilile întru un sat, în sânul liniștii și a prieteșugului, să sâlié a-ș obicinui inima a nu trăi decât deprieteșug, când bătrânul alcad, stăpână-său, s-au bolnăvit. Marțelio au avut pentru dânsul toată purtare de grijă ce un fiiu iubitori este datori a avé cătră părintile său, și bunul bătrân l-au tratarisât iarâș ca un părinte iubitori de fii: el au murit lăsând toată averea sa credinciosului Marțelio. Dar această diiată nu au mângâiet pe clironom.

Tot satul au plâns pe alcadul său; după ce l-au îngropat cu mai multe lacrămi decât pombă, s-au adunat ca să aleagă pe diiadohul său. în Ișpaniia, unile sate au drit de a numi singure pe alcadul lor, adică maghistratul cari giudecă pricinile lor, sa înștiințazâ de răle, oprești pe vinovați, îi cercetează și după aceea îi trimete la giudecătoriile celi mai mari cari, celi mai adesăori, întăresc hotărâre acestor țărani maghistrați: căci pravelili celi bune să învoiesc totdeauna cu rezonul cel prost.

Adunându-sâ, sătenii au ales într-un glas pe acel ci mortul alcad pare că li l-au arătat de urmaș. Bătrânii cu tinerii au venit în țirimonie să aducă lui Marțelio sămnul cel de cinste: acesta era un bețișor alb. Chelestina l-au priimit; și pătrunsă păn la suflet de arătările celi de iubire cari îi da acești buni oameni, ea au hotărât a jărtvi la fericire lor o viiață rânduită întăi amoriului.

În vremi ce nou alcad să îndeletnicești cu trebile statului său, noi să ne întoarcim la nenorocitu don Pedro pe cari l-am lăsat alergând pe drumu Portugaliei, și depărtându-să de aceea ci gândé să întâlnească.

El s-au dus pân la Lisvon și tot nu poate afla nimica de Chelestina, să întoarce înapoi, caută de iznoavă prin toate locurile pe unde au căutat: să duce iarăș la Lisvon și iar nu este mai fericit. După niște trudi și necazuri zadarnice de 6 luni, încredințându-să că iubita sa Chelestina nu să arătasă la Grenada, au socotit că poate ești la Sevila, unde avé rude, el aleargă la Sevila: rudile Chelestinii purcesăsă cu flota la Mexic, el să ambarcarisăște pentru Mexico, sosăști; află pe rudile Chelestinii, dar nu află pe aceea ci căuta. Să întoarce iarâș în Ișpanie: corabia sa, bătută de furtuni, să sfărâmă cătră marginile Grenadii. Don Pedro scapă înot cu câțva trecători; ei sosăsc la țărmuri, să suie pe munți ca să cei agiutori, și întâmplare sau amoriul îl povățuiești la Gadara.

Don Pedro și tovarășii nenorocirii sale întră în ratoșul cel întăi: ei mulțămesc ceriului că au scăpat de primejdii; și, în vremi ce sătenii cercetează nenorocire lor, unul din trecători să apucă la sfadă cu un soldat de corăbii pentru o besacte ce soldatul o scăpasă și cari trecătoriul zâce că este a lui. Don Pedro, vrând să potoali sfada, întreabă pe trecători ci era în besacte, și o deșchidi pentru ca să vadă ci cuprinde. Ce s-au făcut el cunoscând giuvaiericalile Chelestinii și pintre eli și piatra ace de smaragd ci el îi dasă! El au rămas un menut neclintit, le caută mai cu luari-aminte și, uitându-să la stăpânul lor cu ochi scânteind de mânie: „De unde ai acești giuvaieruri”, îi zâce cu un glas înfricoșat. „Ce-ți pasă, răspunde cu trufie trecătoriu, agiunge c-îs a meli.” El vre atunci să le iei de la don Pedro, dar acesta, nemaiputându-să stăpâni, îl împinge, scoate sabie și îi zâce: „Vânzătoriule! Vei mărturisi păcatul tău, sau vei muri pe loc.” Zicând acești cuvinte, lovești pe protivnicul său cari să diiafefsăști vitejaște, dar în sfârșit cade rănit de moarte.

Toată adunare aleargă la această priveliște: împregiură pe don Pedro, îl prind, îl trag la închisoare; și hangiu îs trimete fimeia ca să chemi pe preot, în vremi ci să duce însuș la alcadu ca sa-i ducă besacteaua, povestindu-i toate întâmplarile.

Care au fost mirare, bucurie, frica Chelestinii, cunoscând diiamanturile sale și înștiințându-să de fapta cavaleriului închis! îndată ea aleargă la han; preotul venisă; și bolnavul atins de îndemnările sale, au mărturisât denainte giudecătoriului că, cu doi ani mai înainte, trecând noapte pe o uliță a Grenadii, o tânără fimei, la o zaluzie, îi dasă besacteaua aceea zicându-i să o țâie păn ci să va scoborâ; că el fugisă cu giuvaieriurile și că să roagă lui Dumnezău să-l ierti de acest furtișag, precum și damii aciia pe cari nu o cunoște. După această povestire au murit, și Chelestina au alergat la temniță. O, cum i să băté inima pe drum! Ea îndoiești pașii săi: toate îi spun că don Pedro esti acel pe care va să-l vază: dar ea să temi să nu o cunoască, îs îndeasă pălărie pe ochi, să învălești în mantaua sa, și, împrenă cu un scriitori și un străjeri ce duce un fânari, să scoboară în temniță. De abia s-au scoborât pe scări, și au cunoscut pe don Pedro. întru această videri, bucurie o lipsăște mai de sâmțârile sale: ea să razămă de zâd; capul îi cade pe umăr și lacrâmi curg pe obrajii săi. Ea le șterge și, îmbărbătându-să, să apropie de vinovatul închis: „Streinule, îi zâce ea, prifăcându-ș glasul, ai ucis pe tovarășul tău... Ci te-au sâlit... la o așa vinovată faptă?“ După acești puțâne cuvinte nu să mai poate sprijini și să pune pe o piiatră, acoperindu-ș fața cu mâna. „Alcadule! îi răspunde don Pedro, nu am făcut o vinovăție, aceasta era o dreptate; dar eu cei moarte, numai moarte poate sfârși niște lungi nenorociri a cărora ticălosul pe cari l-am jărtvit au fost ce întăi pricină. Hotărăști-mă la moarte, . nu mă voi apăra; mântuiești-mă de o viiață care îmi este nesuferită de când am pierdut singur binile ce îl iubem, și de când nu mai nădăjduiesc să aflu...“ N-au sfârșit; și buzile sale au murmurisât încet: Chelestina.

Chelestina au înlemnit auzând numile sau: nu mai poate stăpâni transportul său; să scoală și vre să meargă ca să-s arunce în brațile amorezatului său, dar înfâțoșare marturilor o oprești; îs întoarce căutăturile, înădușăște suspinurile și ceri să rămâie singură cu vinovatul, atunce, lăsând slobodă curgire lacrămilor sale, mergi la don Pedro; să uită la dânsul, îi întinde mâna și zâce suspinând: „Iubești deci de-apurure pe ace ce nu trăiești decât pentru tine?...” întru auzul acestor cuvinte, Pedro ridică capul și nu îndrăznești a da crezări ochilor săi: „O, ceriule! tu ești? Cine-i, Chelestina me, sau un ceresc înger care au luat închipuirea sa î... Ah, tu ești, nu mă mai îndoiesc, au strigat el, strângându-o în brați și udându-o cu lacrămi; aceasta-i soțiia me, prietina me, toate nenorocirile meii s-au sfârșit.”

„Ba nu, i-au zâs Chelestina, după oareșcari tăceri, tu ești vinovat de o ucidere; și eu nu pot sfărâma lanțurile tale; dar mă voi duce de mâine în oraș să discopăr toate giudecătoriului de la cari noi atârnâm, îi voi discoperi naștirea me, îi voi spune nenorocirile meli; și de nu-mi va da slobozănie, voi veni ca să-mi sfârșăsc zilile aice în temniță.”

Îndată Marțelio poroncește să scoată pe don Pedro din temnița ace de supt pământ ca să îl puie în alta mai bună.

Poartă de grijă ca să nu-i lipsască nimica: și alcadul cel iubitori, mai liniștit să întoarce acasă ca să poarte grijă de călătorie sa pe a doua zi, ce mai groaznică însă întâmplare l-au oprit de a purcede, grăbind slobozânie lui don Pedro. Niște galeri de la Alger, carile gonie de câteva zile corabia lui don Pedro, sosâsă pe margine după stricare sa. Ca să nu le fie umblare în zădar, ele au hotărât a face un dezbarc noapte. Doi turciți, cari cunoșté locurile, s-au însărcinat a-i duce la satul Gadara, și acești ticăloși ș-au împlinit făgăduința foarte bine. Când acum era un ceas pană dimineață, vremi de odihnă pentru plugari și de privegheri pentru tâlhari, să aud strigările: „La arme, la arme! Turcii omoară pe lăcuitorii noștri! Turcii dau foc casâlor noastre!” Acesti triste cuvinte, spaima nopții, țipetile răniților îngrozăsc toate inimile. Fimeile tremurând strâng pe bărbații lor la sân, bătrânii aleargă lângă fiii lor. întru un menunt satul s-au aprins! Atunce, întru lumina focului să văd lucind cumplitile săbii și să văd celmalile celi albe a celor fără legi. Acești varvari, cu focul întru o mână și în ceealaltă cu cuțitul, sfărâmă, ard ușile casâlor, să aruncă pintre năruiri care încă fumega ca să caute jărtve sau prăzi și să întorc plini de sânge și de prăzi.

Unii răzbat în cămara unde doi tineri însurați, cari să luasâ de dimineață numai, fusăs aduși de mumile lor, mai cu grăbire dorind a fi mulțămitori decât fericiți, amândoi unul lângă altul în genunchi mulțămesc ceriului că au încununat dragoste lor ce curată... Un varvar îndrăznește a pune mâinile sale celi sângeroasă pe fricoasa soție; leagă pe nenorocitul său soț, pe cari pentru cruzâme îl lasă; și cu toate țâpetile și lacrămile sale, răpești în videre sa prețul cari nu era dat decât lui.

Alții mai cruzi poate să duc să răpească copilul cari doarme în leagânul său. Muma căruia diznâdăjduită, furioază, îl apără singură împrotiva tuturora, nimic nu o sparie: ea să roagă, îngrozăște; în vremi ci nevinovatul prunc, apucat acum de acești tigri, îi udă cu lacrămile sale, le întinde mânușâțile sale și plânge ca să nu omoare pe maică-sa.

Nimic nu-i sfințit pentru acești varvari, sfărâmă ușile-casii lui Dumnezău, răstoarnă dumnezăiescul pristol, ieu aurul ci era pe sfintile moaște și calcă în picioare ciolanile sfinților... Vai! pentru ce sluj aste preoților haractirul lor cel cinstit, la bătrâni părul lor cel alb, la tineri frumusăța, la prunci nevinovăție? Toți sunt jărtviți sau robiți! și curând acest sat nu va mai fi decât o movilă de petri și de trupuri!!! La ce întăi strigare, la cel întăi huiet, alcadul trezându-să să scoală, aleargă la închisoare lui don Pedro, întră și îl înștiințază de primejdii. Viteazul Pedro ceri o săbii pentru dânsul și o pavăză pentru alcadu: ia de mână pe Chelestina,

Îș face drum pintre tulburare și, sosând, să întoarce la cei ce fugé. „Prietinilor! le strigă, sunteți ișpanioli și fugiți? Fugiți, lăsând pe fimeile și copiii voștri în mâinile păgânilor?” îi întoarce și, așăzându-i pe lângâ sâne, le insuflă bărbăție sa și năvălești cu sabie a mânâ pe un trup de turci cari vine cătră dânșii: îi înfrânge, îi împrăștie și strigă: biruință! Lăcuitorii ieu iarăș curaj; vin de să împreună cu tovarășii lor. Pedro, fără să lasă pe Chelestina, îndeletnicindu-să a o apăra cu trupul său, lovești pe varvari, îi sparii prin strigările sale, îi oboară supt lovirile sale, îngiunghe pe acei ci să împotrivăsc, gonești pe cielalți din sat, ia înapoi prăzile, robii, și continești de a-i goni pentru ca să vii să stingă focul.

Ziua începusă acum a să arăta, când s-au văzut viind de la orașul cari era mai aproape un trup de ostași cari târziu să înștiințasă de dizbarcarisâre nelegiuiților; gubernatorul îi povățuia: el află pe don Pedro împregiurat de fimei, de copii, de bătrâni, cari îi săruta mâinile plângând și îl mulțăme că le-au dat pe bărbații, pe părinții, pe fiii lor. Alcadu, lângă don Pedro, să bucura de plăcere ce dulce, văzând iubind pe persoana ci o iubea. Gubernatorul, înștiințându-să de faptile lui don Pedro, l-au umplut de laude: dar Chelestina ceri să o asculte și discoperi gubernatorului denainte a tot satul adunat fire și întâmplările sale, ucidire ce au făcut don Pedro și pricinile cari o fac vrednică de iertare. Toți sătenii, pătrunși păn la lacrămi de îndurare, să aruncă la picioarile gubernatorului cerând iertare celui ci i-au mântuit. Această iertare să dăruiești; și norocitul Pedro îmbrățoșa când pe Chelestina, când pe gubernatorul și pe fruntașii satului; când un bătrân, ieșind în mijloc, îi zâce: „Viteazule streine! Tu ești izbăvitoriul nostru. Dar, vai! îi să ne lipsăști de alcadul nostru, și această pagubă este poate mai mare decât facire ta de bine. îndoiești binele nostru în loc de a ne-l lua: râmâi întru acest sat; catadecsăști-te a fi alcadul, stăpânul, prietinul nostru: cinstești-ne, dându-ne voi a te iubi. într-un oraș, mincinosul și răul cari acolo au acelaș rang cu tine, sa vor socoti deopotrivă cu tine: aici, fiiștece lăcuitoriu cu fapti bune te va avé ca pe părintile său. După Dumnezău, pe tine te vom cinsti mai mult; și în toți anii, întru această zi, bătrânii vor veni să-ți arate pe fiii lor, zicându-le: iată cel ce au mântuit pe maică-ta.”

Pedro să aruncă în grumazii bătrânului cari îi vorové așa.

„Așa, fiii mei, așa, frații mei, rămâi aice, nu voi trăi mai mult decât pentru Chelestina și pentru voi.”