Chinuri

 

Noaptea târziu, în camera cu pânze negre, cu lumina slabă și tremurândă a câtorva lumânări, în liniștea profundă, alături de cadavrul Paulei împresurat de flori și de frunze, Sandu reflecta:

„Veghez pe Paula, nevasta mea, moartă… De ea, legate toate amintirile tinereții mele și toate planurile pentru viața întreagă, și totuși, chiar în clipele acestea, când corpul căruia îi cunosc toate misterele putrezește sub ochii mei, lucid îi pot reconstitui ființa neînsemnată, greșelile mele și greșelile ei, fără remușcări și fără scuze, numai din diabolicul gust de a ști adevărul exact.

Sunt perfect lucid. Pot spune câți metri pătrați are camera în care stau, ce obiecte sunt, de unde am cumpărat fiecare obiect și cât m-a costat fiecare. Alături, moartea, misterul cel mai important, în umbra căruia ar trebui să ne orânduim toate gândurile, moartea desăvârșindu-se în tovărășia mea, și totuși pe mine mă obsedează acum discuțiile recente cu Paula, când am constatat că plouă în podul casei și că trebuie reparat neîntârziat. Oare peste cât timp, ținând seama de doliul meu neașteptat, voi putea să hotărăsc reparațiile, fără să mă simt vinovat față de mine că am astfel de preocupări în clipe așa de grave și să-mi indispun rudele, care-și pun toată atenția să descopere temeinicia suferinții mele? Va trebui să mă folosesc de o stratagemă. O să spun: «Fac reparații numai ca să satisfac una din ultimele ei dorinți». De voi izbud să spun asta cu ton impresionant, atunci ceilalți vor admite hotărârea mea chiar cu simpatie. Alături, Paula moartă. Ce aș da să nu fi murit? O sută de mii? Desigur! Două? Da… Un milion, Nu pot, căci n-am! Comod, și astfel scăp de remușcări. N-am! Dacă aș fi milionar, ar fi penibil căutând ca să găsesc suma exactă pe care aș da-o. Cu toate că și acum aș putea totuși încerca să cer, să explic, să mă îndatorez, să fur, indiferent dacă izbânda n-ar fi probabilă. Cum aș face ca să salvez moartea mea, de pildă, sau, mai ales, torturi prelungite? Sau, mai bine, ca să salvez pe Paula, dacă Dumnezeu sau Diavolul ar face un pact cu mine, cât timp aș suporta o durere de dinți? Gradul tăriii acelei dureri ar putea, dacă experiența s-ar generaliza, să măsoare forța de caracter a fiecăruia. Și cu toții ar renunță, fie sinucigându-se, fie, dacă n-ar fi posibil, renunțând la pact, spunând filozofic: «Cu toții murim doar. Ce importanță au câțiva ani mai mult sau mai puțin față de eternitate!»

Dar e nu numai o profanare, dar și pueril ca în clipa aceasta să mă gândesc la atâtea lucruri neînsemnate. Aș putea să profit și să meditez asupra morții, gând care mă turmentă de atâtea ori, în clipe când, fiind prea sănătos și fără griji, sunt fatal artificial. Sau cel puțin să retrăiesc pentru o ultimă oară prima mea dragoste, primele emoții și nesiguranțe. O epocă de sentimente nuanțate… Cu toate că retrăirea e grea. Dacă ar fi fost clipele acele întrerupte brusc, atunci memoria le-ar putea reface în prospețimea lor, și nostalgiile trecutului le-ar poetiza încă, dar la noi, după nuntă, totul a devenit obicei, îmbrățișările s-au dat distrate și la ore fixe, nici o emoție, nici o sfială, nici o așteptare, nici o surpriză în gesturile noastre cele mai intime. Ceea ce-mi păruse odinioară o mutră delicioasă de zăpăcită micuță, mai pe urmă mi s-a părut „un defect de logică enervant. Și ochii șireți, și gura rotundă, și mâinile mici în vecinică agitație… Caraghioasă scumpă! O botezasem cu numele caraghios de Kiki. Kiki! Nume plasat acum pe moarta de alături, care, cine știe, cu mintea ei zăpăcită, rezolvă problemele esențiale ale Existenței…

Nunta i-a priit. Paula a început de îndată să se îngrașe.

Întâi (aptul trecu neobservat. Apoi luă precauții. Mânca puțin, alegea hrana. Credeam că exagerează, dar observai curând că are dreptate. Obosea la plimbare, transpira ușor - și ce nepoetic este o iubită transpirată! - o strângeau mereu pantofii. Carnea îi ieșea peste baretă, plină, umflată, abia se strângea la glezne, și apoi urca tot mai bucălat. Odinioară, la îmbrățișări era un arc frenetic încordat asupra mea sau aplecat pe spate, și totuși ținându-și echilibrul, inventa formele cele mai felurite, repede schimbate și înlocuite prin noi și minunate improvizații. Acum sărutul mereu identic, și posesiile aceleași, cu o plăcere egală, fără pregătiri și fără stridențe, cu aceeași oboseală la urmă de femeie grasă și obicinuită.

Paula moartă alături, așa de neschimbată, că-i greu să-i dau o interpretare nouă și să am prilej de vreo nouă deznădejde sau sadică desfătare. Și conturez formele, sânii umflați și ultimele secrete. Știu tot, cunosc tot, privesc acum acolo, ea moartă, și eu, peste rochie, privesc acolo! Toți împrejurul meu își zic: «Sărmanul Sandu!» Iar eu sunt cu privirea ațintită asupra sexului Paulei, gust monstruos, pe care nu pot să-l alung din minte, și nici măcar gust, căci, de fapt, lucrul nici nu mă interesează! Port în toată ființa mea banalitatea vieții cotidiene, vorbele obligatorii, faptele umile, apropierile identice. Sunt incapabil să înțeleg că în existența noastră s-a întâmplat ceva neobicinuit. Poate că, deoarece îmi ațintesc prea mult atenția, mă torturează demonul analizei și, disecând, distrug. De altfel, nici nu știu întru cât această analiză e corespunzătoare adevărului, măcar pe fațete.

Poate, în definitiv, pornește tot de la temperament, și culege, fără voie, numai anumite exemple. Căci, într-adevăr, toate concluziile sunt: suntem cu toții meschini. Îmi dau apoi precis seama de prezența acestei lucidități, deci ea trebuie să suporte încă în mersul ei influența vanităților mele…

Acum mi-e foame. Am refuzat, bineînțeles, insistențele amicilor de aseară. Era necesar. Așa se face totdeauna. Prima mâncare se refuză, din a doua numai se gustă după multe intervenții, la a treia mănânci, după obicei (la început mai mult mâncările care îi plăceau ei)… Dacă aș fi primit de îndată să mănânc, s-ar fi reflectat neprietenos, alții mi-ar fi luat apărarea pervers sau stângaci, aș fi pus în mișcare o mulțime de scene caraghioase. De altfel, și ceilalți insistau tot după formele obicinuite la astfel de ocazii, căci știau că așa le e datoria, cu toate că eu, după datoria mea, nu voi lua. O scenă amuzantă, căci și unii și alții știau dinainte ce vom face, și totuși continuau cu «te rog» și «nu, merçi» în preajma moartei. Am diferite scuze. Toți suntem la fel.

Cea mai însemnată ocupație a mea a fost să examinez gesturile celorlalți cu ocazia unor evenimente mari. Diferența dintre noi este că ei, prin complezențe, escamotează adevărul, îl interpretează binevoitor, în timp ce eu am curajul să-l suport. Falsitatea cu care mi s-au transmis toate adevărurile naționale, familiale sau sufletești a pricinuit cea mai adâncă suferință a adolescenței mele. Să mi se fi spus răspicat: «Oamenilor le este foame în momentul când le moare cea mai apropiată ființă. Nu trebuie să se sfiască să mănânce.»

Am găsit în buzunar o bucățică de șocolată. Trebuie să desfac încet foița de cositor care foșnește. În liniștea profundă, pâlpâitul de lumânare și foșnetul unei foițe de cositor. Și acum, în fața moartei, eu topind în gură șocolata! Căci ar fi fost ridicol să nu mănânc, când gândul mi-ar fi venit, numai pentru că nu se cade. Mărturisesc, moartea Paulei n-a produs nici un zbucium în mine neașteptat. Doar acest potop de reflexii, mult mai abundent decât de obicei, și care nu-mi demonstrează decât că nu-mi pot pierde controlul asupra mea. Nu m-a impresionat nimic, cu toate că nu sunt medic, deprins cu astfel de lucruri, și nici n-am avut ocazia să le privesc din așa apropiere. Nici draperiile negre, nici popii, nici consolările cunoștințelor. Cunoștințele numai m-au plictisit. Care de care mai imbecili, cu vorbele lor ocazionale. Se repeta: «Curaj», «Așa e viața», «Ce rău ne-a părut», «Cine ar fi crezut». În cel mai bun caz, au fost sincer impresionați timp de câteva ore. Și-au dăruit câteva ore de tristețe (de așa de proastă calitate, de altfel!) din zecile de mii de ore pe care le au de trăit. N-o să le port recunoștință pentru atâta lucru. Cu atât mai mult cu cât aceste sunt de fapt tot nevoi personale, și mascate sub formă de daruri, de a se văieta de moartea proprie, care-i așteaptă curând.

Mi-e sete. Șocolata mi-a produs o sete intolerabilă, care o să mă frământe cu atât mai mult cu cât mi-am dat seama de ea, și în același timp de imposibilitatea în care sunt acum ca să mi-o potolesc. De acum voi repeta la infinit: «Mi-e sete! Paula a murit, mi-e sete; Paula putrezește lângă mine, mi-e sete; pe Paula o vor acoperi mâine cu pământ pentru veșnicie, mi-e sete!» Aș putea cere un pahar cu apă. E obiceiul să te prefaci că nu poți mânca în aceste momente, dar nu știu ce e cu băutul. Mi s-ar întinde apoi, de cei care mă invitau aseară să mănânc, și pe figura lor aș ceti nedumerirea dacă cererea mea este sau nu o impietate.

De ce nu mă impresionează moartea Paulei? Poate pentru că mă așteptam la ea. Doctorul îmi spusese că pe inima ei nu se putea conta niciodată. Înțelesesem bine… Într-o zi, repede, Paula mă va părăsi… Se întorsese ieri dimineață, din piață, mai ostenită decât de obicei, transpirată, cu părul prost pieptănat; își aruncase pantofii, își scosese pardesiul și se trântise pe patul din camera noastră de culcare. Tocmai îmi căutam un nasture de manșetă. Am trecut pe lângă ea și mi-au displăcut ciorapii ei, cu cârpitura lor lungă. În spatele meu, Paula reflectă: «Știi, Sandule, că mazărea s-a scumpit din nou!» M-am mai foit prin cameră, am întrebat-o de nu a văzut butonul de manșetă, dar cum nu mi-a răspuns, am crezut că a adormit. Am ieșit, și peste o jumătate de oră a venit o slujnică și mi-a spus: «Conița e moartă!»

O găsise în cameră cu gura deschisă, cu ochii ficși, și, când o atinsese, simțise că e rece. Și aici un detaliu interesant. Slujnica era nouă, abia de două zile. Nu se pricepea cu ce voce trebuie să mă anunțe. Își dădea seama că ar fi fost caraghios să înceapă să țipe. Știu că în primele secunde am analizat timbrul vocii subretei, și numai apoi am trimis după doctorul casei de peste drum de noi.

Doctorul a văzut pe Paula, apoi a venit cu vorba: «întocmai cum prevăzusem!» Aceasta mi-a făcut mult bine, căci mă scutea de multe nedumeriri. Ca și slujnica mai înainte, eram încurcat de scena pe care trebuia s-o joc. Așa, subliniind înțelegerea noastră veche, doctorul îmi arătase că pot să fiu calm. Tot el simplifică noile mele ezitări: «E inutil să te duci deocamdată la ea. Îngrijesc eu de tot. Ieși mai bine la aer.» Am ieșit și am colindat străzile. Mi-am cumpărat și noi butoni de manșetă. Când m-am întors, totul devenise oficial, altă casă parcă, alte obiceiuri, alte zgomote, iar în mijlocul salonului Paula, cu totul alta. De aceea n-am priceput nimic, nu mi-am întrerupt o clipă reflexiile asupra mea și asupra celorlalți. N-am reținut din toate aceste neobicinuite evenimente decât ultimele vorbe ale Paulei, pe care le transmit colecționarilor de ultime vorbe, înainte de moarte, ale diferiților oameni: «Știi, Sandule, că mazărea s-a scumpit din nou»… Vorbe care nu-i sunt caracteristice, dar care, spuse din întâmplare, la un moment grav, o vor reprezenta de acum înainte.

Ce simplu s-a petrecut totul! Și ce simplă încheiere a unei vieți banale, dar în care am fost, din toată inima, fidel, prietenos, atent, și asta de multă vreme și pentru totdeauna. Mi-e sete. De ce să complic și să nu repet identic un gest familiar: un pahar și puțină apă”…

Sandu se ridică, apoi merse ușurel și calm în sufragerie, de unde luă un pahar. Trecu în camera de culcare, și aici, neașteptat: drept în drumul lui, așa cum au fost aruncați cu o zi mai înainte, pantofii Paulei. Puțin umflați, cu o baretă strâmbă, cu tocurile tocite, cu stropi de noroi la vârfuri.

Și în fața lor, brusc, Sandu a priceput totul și a început să urle.