8919CișmigiulȘtefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel
Lui M Sadoveanu

Penultimele frunze s-au strecurat pe-alee,
Și salcia cochetă cu plete elegiace,
Ce se privea în apă cu drag ca o femeie,
A pleșuvit cu totul... Prind fulgi de-omăt să joace.

Platanii, uriașii grădinii, se despoaie
De coaja lor frumoasă, ca după scarlatină...
S-a ramolit acuma și falnica gherghină
Zvârlindu-și, ca în Lenau, pe vânt pălita foaie.

Ca un calic ce-ar cere la trecători pomană
Un tei la o răscruce întinde-un ram schilod
Și vântul milogește o tânguire vană,
Dosind, ca bani de aur, al frunzelor norod.

O foaie de catalpă pe-o bancă solitară
Cum sta uitată-ți pare un pergament pierdut
Al cine știe cărui poet necunoscut,
Ce a dormit pe-acolo în nopțile de vară...

Un carpen își așteaptă să-i vie spânzuratul,
Cu legănări de pendul să-și miște umbra-n lună...
Acuaticele lebezi au îndrăgit uscatul
Ca niște simple gâște... Fanfare nu mai sună;

S-au dus și doici, și bone și mândri vistavoi...
Cu florile în seră închis stă grădinarul...
Și trist e Cișmigiul precum e calendarul,
Din care-o mâna rupe cele din urmă foi...