Cilibi Moise. Cîteva rînduri alese
Cîteva rinduri alese
O figură remarcabilă în istoria literaturii noastre sănătoase a fost, fără-ndoială, Cilibi Moise. Iată un tip în adevăr popular, și pe drept cuvînt. Acest — putem avea îndrăzneala a zice — filozof nativ trăia din comerțul ambulant de mărunțișuri, umblînd cu micul său magazin universal, din oraș în oraș, pe la tîrguri. Sosirea lui Cilibi Moise într-un tîrg era un eveniment care făcea totdeuna senzație, pentru că negustorul aducea de vînzare, pe lîngă mărunțișuri, și cîteva cărticele de aforisme foarte gustate de public. Adesea cîștiga cu literatura lui scrisă și cu bonimentul[1] lui spiritual mai mult decît cu negustoria: nu oricine avea nevoie de mănuși, ciorapi, nasturi, gulere și altele; oricine însă trebuia să-l asculte și să ia o cărticică din Pildele și apropourile lui Cilibi Moise, vestitul în Țara Romînească.
Cărticelele acelea au făcut multă plăcere copilăriei mele; cu ele am petrecut multe seri într-adevăr încîntătoare, pe atunci cînd începusem să știu citi, și poate nu puțină influență a avut acea citire, și dînsa, asupra spiritului meu. Acele minunate pilde și apropouri, buni prietini ai copilăriei mele, erau pierdute de mult. D. Scbwarzfeld, cunoscutul bibliofil, căutîndu-le cu multă răbdare, a avut norocul să le regăsească și să ni le redea, după metoda folcloristică, acea metodă care consistă în a respecta cu scumpătate ultima formă dubioasă a unei produceri intelectuale, fără mai multă considerație pentru gîndul sigur al autorului — cum ar zice, poate, Cilibi Moise: o metodă dupe care adună cineva nucile risipite mai mult de hatîrul cojilor decît de al miezului (dar despre asta, poate, altă dată mai pe larg). Oricum, d. Scbwarzfeld a făcut un însemnat serviciu literaturii noastre redîndu-ne rătăcitele pilde și apropouri, serviciu de care trebuie să-i mulțumim. Le-am recitit cu dragoste aceste bătrine prietine din copilărie. E drept că astăzi îmi plac mai mult acelea pe cari nu le-nțelegeam bine odinioară și viceversa. Așa, cele cari odinioară mă fermecau — despre Dumnezeu, onoare, noroc, femei, patrie, copii, moarte, viață, înțelepciune, adevăr etc. — deși unele spirituale, îmi par astăzi banale și prea fără de caracter. Cîteva specimene fără multă dezbatere sau comentări.
Sunt totuși, chiar între acestea nu tocmai de frunte, unele în adevăr minunate.
La dreptul vorbind, pentru un spirit așa de original ca al filozofului nostru, acestea nu sînt decît bagaj literar, așa-numitul procedeu profesional. Dar mărgăritarele lui fine nu sunt aici, sunt acolo unde el, cu aceeași clasică bonomie orientală a legendarului Nastratin Hogea, vorbește despre el însuși, despre lipsa lui de noroc, care luptă să-i covîrșească înțeleapta răbdare, despre pățaniile lui proprii; sunt acolo mărgăritarele lui fine, unde, cu un delicios zîmbet de amăriciune, își biciuiește soarta rea; acolo unde, cu un superior humor, își bate joc de necazurile vieții lui proprii ca de ale alteia.
A fost un copil cuminte, dar fără noroc, al unui tată odinioară negustor cu dare de mînă ș-apoi scăpătat — rămas sărac — în urmă, om împovărat de o familie numeroasă, o spuză de copii neprocopsiți, susținîndu-i cu o muncă neobosită de mărunțișar ambulant, în care biruia mai bine „cu gura” decît cu marfa, mai mult cu filozofia decît cu daravera — om sentimental, foarte moral În faptă, ca și in precepte, dar, mai presus de toate, om de un eminent spirit. Iată cum acest alt Nastratin Hogea vorbește despre sineși.
Note
modifică- ↑ Reclamă