Cine știe?!...

 

Umbra codrului pe apă face apa gînditoare,
Oglindind în adîncime un senin înalt și sfînt
Ce privește strălucirea asfințitului de soare,
Pe cînd trece prin tot codrul cîte-un freamăt lung de vînt.

...Noi, pe apa gînditoare, gînditori stăm par’că ’n loc,
Malurile îns’ aleargă în spre soarele de foc,
Care s’a lăsat, se lasă și’n sfîrșit întreg dispare
Ca ’ntr’o mare de ’ntuneric, în pădurile din zare.

Umbra serei tot se’ntinde, nu se-aude nici un glas,
Dar pe mal se vede ’n iarbă trupul unui om culcat,
Nu dormind, ci mort — sărmanul, scos din apă înecat...
— Ce dureri îl împinsese la acest din urmă pas?...

Cine știe?!... Sînt atîtea suferințe pe pămînt!...—
Și pe cînd prin codru trece cîte-un freamăt lung de vînt,
Noi, pe apa gînditoare, trecem triști și ’nfiorați,
Căci ne știm în mîna morței și cu mortul sîntem frați. —