Cine pleacă?
| Cine pleacă? de Ioan Slavici |
| Ioan Slavici, “Cine pleacă?,” în Apărarea Națională, III (1902), nr. 85 (18 Aprilie), p. 1. |
Călare pe armăsar sirep, cu capul ridicat și cu buzduganul în mână, gata în fie-care clipă să se încaere în luptă, și să-șĭ pună viața în joc, - așa ni-l închipuim, căcĭ așa-l scim pe barbarul medieval – e omul stăpânit de un singur gând: că el este el însuși, singur în felul lui, maĭ presus de toțĭ și de tóte, și că i se cuvine să-ĭ țină în supunere pe toțĭ și tóte să le stăpânéscă. Intrupare a egoismului nelimitat, el e rîvnitor, nesățios în poftele luĭ și desfrînat în satisfacerea trebuințelor sale. Aspru și nemilos, el calcă în picióre orĭ în copitele calului séŭ holdele semĕnate de alțiĭ, rumpe, frînge, dărâmă orĭ dă pradă foculuĭ bogățiile, pe care nu le póte lua cu sine, schingiuesce și omóră pe ceĭ ce nu vor să i se dea robĭ, îșĭ consideră soția ca sclavă, e gata să intre în luptă și cu frațiĭ, și cu fiiĭ, și cu părințiĭ sĕĭ spre a-șĭ susține întâietatea și nu e mijloc de care nu se folosesce spre a-șĭ asigura succesul.
Noĭ Româniĭ nu am suferit nicĭ odată în mijlocul nostru asemenea barbarĭ. Am fost prădațĭ adese-ori, dar n’am prădat nicĭ odată; am fost robițĭ, dar n’am robit pe nimenĭ; am fost cucerițĭ, dar n’am cercat să facem cucerirĭ; am fost siluițĭ să ne lepădăm de lege și de ném, dar nu am siluit pe nimenĭ să priméscă legea orĭ némul nostru; am suferit mult și am răbdat în delung, dar n’am făcut pe nimenĭ să suferă.
Viŭ s’a păstrat tot d’a-una în inimile nóstre simțimîntul, că străbuniĭ noștriĭ aŭ venit aicĭ, ca să menție ordinea, să îmblânå éască sufletele și să apere hotarele lumiĭ stăpânite de moravurĭ maĭ dulcĭ. Eroiĭ noștri dar toțĭ aŭ fost apĕrătorĭ de țară, de neam și de lege, marĭ prin înțelepciunea cu care aŭ sciut să susțină dreptatea, și prin bărbăția cu care aŭ respins pe asupritorĭ, iar nu prin destoinicia lor de a stórce măduva din ósele altora.
Chiar Mihaiŭ-Vodă Vitézul, căruia ceĭ lipsițĭ de judecată îĭ fac atâta nedreptate, a fost numaĭ aprig și neobosit apĕrător. El n’a pornit lupta contra Turcilor, ca să strice legătura încheiată de Mircea cel înțelept, ci ca să le impună și Turcilor respectarea eĭ, și n’a trecut nicĭ în Ardeal, nicĭ în Moldova, ca să cuceréscă, ci ca să alunge pe niște usurpatorĭ, carĭ îĭ eraŭ dușmanĭ, și să restabiléscă starea legală. A avut și el sórta luĭ Francisc de Guise și a fiiuluĭ sĕŭ Henric, a luĭ Vilhelm de Orania, a luI Henric III, și a luĭ Henric IV; sórta lui Wallenstein a avut-o, căcĭ așa era timpul în care trăia; mișelesce a fost ucis, dar Turciĭ n’aŭ maĭ îndrăsnit să-și facă cuib pe pământul românesc și Pórta s’a lepădat de gândul de a preface țara în pașalîc. Nu pe aprigul luptător, ci pe învingĕtor îl prea-mărim noĭ, căci murit-a el, dar ceĭ rĕmașĭ în viață aŭ scăpat de marĭ suferințe, și fără de dînsul n’ar fi putut să urmeze epoca de înflorire națională a luĭ Mateiŭ Basarab.
Eară Vlad-Vodă Țepeș, pe care unora le place să-l iea drept un fel de monstru, n’a tras în țeapă pe ceĭ ce nu voiaŭ să i se supună, ci pe ceĭ ce nu munceaŭ, pe ceĭ ce nu-și făceaŭ datoria, pe ceĭ ce turburaŭ ordinea și pe ceĭ pornițĭ spre jaf și spre asuprire, pe barbariĭ timpuluĭ sĕŭ, și nu ar fi urmat epoca de înflorire a luĭ Radu și a luĭ Neagoe, dacă Țepeș n’ar fi făcut în Muntenia ceea-ce Ștefan a făcut în Moldova și Mateiŭ Corvinul în Ungaria. Românul adevĕrat, orĭ și unde se ivesce el, e neînduplecat restabilitor al buneĭ rînduielĭ.
Mare a fost Vlad între mariĭ timpuluĭ sĕŭ, și mai ales astă-å i fie-care dintre noĭ trebue să fie mereŭ cu gândul îndreptatspre el, ca în tótă clipa să avem în vedere, că nu avem să suferim în mijlocul nostru de cât ómeni, care-și fac în tóte împrejurările datoria, că fie-care dintre noĭ are să muncéscă potrivit cu însărcinarea pe care a primit-o, și că nimĕnuia nu i se cuvine să trăiască din sĕul altora.
Aceia, carĭ sînt stăpîni pe moșiĭ întinse, nu le aŭ pentru ca să-șĭ pótă petrece viața în rĕsfățare, ci pentru ca prin neadormită purtare de grijă să facă din ele grădinĭ de frumusețe, și nu celor ce stăpînesc marĭ averĭ, ci celor celor ce sciŭ să le chiverniséscă bine li se cuvine în mijlocul nostru stima generală.
Aceia, carĭ ocupă posițiunĭ înalte, nu aŭ fost ridicațĭ în ele pentru ca să pótă face tóte capriciile și să încuragieze slugărnicia, ci pentru ca să conducă o lucrare săvîrșită de mulți împreună, să facă selecțiunea după destoinicii și să privegheze cu neadormire, ca fie-care să-și facă în deplin datoria, și stima generală nu li se cuvine stăruitorilor ce-aŭ sciut să se ridice de asupra altora, ci celor ce nu scapă nicĭ o dată din vedere, că cu cât maĭ marĭ îțĭ sînt datoriile, și sînt neobosoțĭ în purtarea sarcinilor ce aŭ primit și neînduplecațĭ față cu ceĭ negligențĭ orĭ neoneștĭ.
Aceia, carĭ fac negoț, nu-l fac pentru-ca, profitând de nevoile, de slăbiciunile, de nepriceperea orĭ de ușurința altora, să agoniséscă marĭ averĭ, ci pentru-ca să mijlocéscă schimbul averilor, și stima generală nu i se cuvine celuĭ ce a sciut să adune milióne, ci celuĭ ce ține mulțĭ ómeni în continuă și rodnică lucrare, sporesce bogățiile țărei și prin conducere înțeléptă și concurență onestă reduce prețurile și ușuréză traiul å ilnic.
Tot ast-fel meșteșugarul nu-șĭ exercită meseria, ca să trăiască maĭ ușor, ci ca prin producte solide să satisfacă în mod efectiv trebuințele publiculuĭ, și nu avem să suferim în mijlocul nostru cârpaci, care nu-și pricep meseria și lucréză în pripă și pe apucate, ci numai adevĕrațĭ profesioniștĭ, carĭ lucréză perfecționându-și meseria.
Nu se petrec însă tocmaĭ așa lucrurile în viața nóstră, dar așa voim să se petrécă. Maĭ e încă multă barbarie la naĭ: sînt încă proprietarĭ, care-și lasă moșiile în părăginire orĭ le istovesc prin exploatarehoțéscă, sînt parvenițĭ, carĭ s’aŭ ridicat prin slugărnicie orĭ prin apucăturĭ mișelescĭ, sînt neguțători, carĭ se îmbogățesc ruinând pe alțiĭ, sînt meșteșugarĭ, carĭ strică tot ceea-ce le cade în mână, sînt, dar voim să nu mai fie.
Dacă dar strĕiniĭ, carĭ s’aŭ stabilit în mijlocul nostru, se împacă cu felul de a viețuĭ, pe care îl voim noĭ, și sînt gata să muncéscă întins și cinstit alăturea de noĭ, eĭ pot să fie siguri, că-ĭ vom îmbrățișa cu stimă și cu iubire, orĭ și care ar fi legea și neamul lor, căci îmbrățișând pe ceĭ vrednici se ridică neamul nostru. Aceia dintre dînși însă, carĭ nu voesc orĭ nu sînt în stare să se împace cu acest fel de a viețuo, să nu-și facă ilusiunea, că vom înceta vre-o dată a ne da silința să-ĭ isolăm ca pe niște înciumațĭ.
Noĭ, care nicĭ în timpurile de barbarie nu ne-am barbarisat, am putut să fim ruinațĭ economicește și să ne perdem cultura intelectuală, dar nu ne-am schimbat firea și nu putem să suferim în mijlocul nostru ómenĭ, carĭ trăesc secând puterile de viéță ale altora. Cu cât maĭ mult ne ridicăm prin cultură, cu atât maĭ vîrtos iese în noĭ la ivélă firea cea adevărată a raseĭ nóstre și cu atât maĭ neînduplecațĭ devenim față cu cei ce nu sînt în stare să iubéscă pe semeniĭ lor și să ia parte la lucrarea obștească, cu atât mai mult stăruim, ca prin legĭ bine chibzuite și prin o severă disciplină socială, să se pună răgaz contra tuturor apucăturilor barbare.
Dacă sînt dar între Evreiĭ din țara nóstră uniĭ, carĭ s’aŭ hotărît a emigra, eĭ aŭ luat hotărîrea acésta numaĭ pentru că, ómenĭ cu minte, aŭ simțit, că așa, ca pînă acum, nu vor maĭ putea să trăiască în mijlocul nostru și se simt incapabiliĭ de a viețui ca noĭ.
E o chestiune de iubire de ómeni să-i încredințăm, că aŭ tótă drepttea și să-i sfătuim să-și caute aiurea teren de exploatare. Aicĭ la noĭ să rĕmâie numai ceĭ ce voiesc și pot să muncéscă întins și cinstit și să ia cu inimă curată parte la lucrarea nóstră pentru ridicarea niveluluĭ cultural al țăreĭ.