Cinema

Cinema de Liviu Rebreanu

Pianul automat cântă o horă zburdalnică. Spectatorii își șterg nădușeala de pe frunte. Un băiat cu tablaua aleargă printre bănci, țipând ca din gură de șarpe:

— Rahat cu apă rece! Americane prăjite!

Apoi pianul tace. Luminile se sting. Băiatul cu tablaua încremenește într-un colț al sălii. Orchestra napolitană atacă o melodie spaniolă, și pe pânză se desfășoară povestea nemaivăzută.

„Contele și contesa stau la masă. În ușă apare un servitor aducând stăpânului o scrisoare. Contele o ia, o desface, o citește. Cuprinsul scrisorii: „Stimate domnule conte, vă fac cunoscut că ați moștenit două sute mii franci. Mirați-vă și fiți fericit. Banii puteți să-i ridicați personal când doriți. Devotat, Cutare, notar.” Contele spune contesei ce noroc neașteptat a dat peste dânsul. Contesa, care aduce mult cu o chelneriță, îmbrățișează pe contele, care seamănă cu un birjar. Amândoi pleacă dansând și lăsând, firește, scrisoarea pe masă. Servitorul vine și, cu o mimică diabolică, citește scrisoarea. De-acuma știe ce are de făcut, mizerabilul!”

— Rahat cu apă rece! strigă în pauză băiatul cu tablaua.

„Contele și servitorul se îmbarcă într-un vapor. Iată-i într-o cabină amândoi. Servitorul trage cizmele stăpânului. Contele se culcă. Culcarea aceasta i-e fatală. Căci servitorul, infam, atâta a așteptat. Se repede la stăpân, îi deschide gura cu forța și-i toarnă un lichid îmbătător. Într-o clipă, mâinile și picioarele contelui sunt legate cu frânghii groase ca brațul, în cealaltă clipă hoțul îi răpește scrisoarea notarului, iar sărmanul stăpân e aruncat într-o ladă și încuiat.”

— Americane prăjite! strigă iar băiatul cu tablaua.

„Și iată-l pe servitorul trădător în hainele nefericitului conte, care se căznește neputincios, zăvorât în ladă. Servitorul, îngrozitor în noua lui înfățișare, se prezintă notarului, care este un detectiv amator. Notarului i se pare suspect acest conte oribil la vedere. Cu ajutorul unui câine polițist, descopere pe adevăratul conte închis în ladă. Începe o goană nebună după servitorul mizerabil, care, în cele din urmă, este prins și aruncat în închisoare. Contele plânge și oferă cincizeci mii franci notarului detectiv care l-a scăpat de moartea sigură. Notarul însă recunoaște în conte pe fratele său vitreg. Bucuria lor e de nedescris. Se îmbrățișează și pe urmă contele se întoarce acasă la contesă cu cele două sute mii franci. Fericire. La revedere.”

Luminile se aprind. Orchestra napolitană tace. Spectatorii își șterg nădușeala de pe frunte. Pianul automat intonează o rapsodie ungurească. Băiatul cu tablaua încărcată aleargă printre bănci, țipând ca din gură de șarpe:

— Rahat cu apă rece! Americane prăjite!…