Ciocoii vechi și noi/Ținte bine, arhon postelnice!
Credem că lectorii noștri n-au uitat secreta întrevedere dintre principele Gheorghe Caragea și banul C..., pe care am povestit-o pe la începutul acestei scrieri. Principele fanariot, deși iritat foarte mult prin refuzul banului de a da pe fie-sa de soție favoritului său, nu putu cu toate acestea să nu admire simțământul de onoare și marele curaj cu care bătrânul boier apăra onoarea fiicei sale și pe a națiunii române.
El încă sta nehotărât și se gândea ce sfârșit să dea acestei pricini, când logofătul său de taină (secretarul), intrând în camera lui și salutându-l până jos, după obicei, îi dete în mână o scrisoare și se retrase.
Caragea aruncă o căutătură pătrunzătoare asupra adresei de pe scrisoare și, prevăzând din instinct că o să cuprindă vreo veste întristătoare, o deschise cu mare grabă și citi cele următoare:
- “Padișahul și reagealurile au luat știre că jefuiești țara și surghiunești pe cei mai de frunte boieri; silește-te cât vei putea a te drege cu împărăția, căci într-alt chip va fi rău de măria ta. Atât, nu zic mai mult.
- A măriei tale supusă slugă
Ahmet Kelalaili tefterdar[1]”
“Atât, nu zic mai mult!... Și ce va fi voind oare să înțeleagă Ahmet printr-aceste vorbe laconice și neînțelese? Oare vizirul și capugi-bașa vor fi găsit pe vreunul care dă mai mult pentru domnia acestei țări? Dar bine, eu le trimit pe tot anul peșcheșuri (daruri) de câte cincizeci mii pungi de bani; capanul împărătesc geme de berbecii, untul, mierea și grâul Valahiei; dorințele sultanei-valide și ale lui câzlar-agasi fost-au oare vreodată neîmplinite? Țara întreagă geme sub biciul și caznele oamenilor domnești, care despoaie norodul până la piele, numai ca să sature lăcomia saraiului... Și cu toate acestea ei tot nu sunt mulțumiți. O! de trei ori afurusiți agareni ! O! neam nelegiuit!... Cum faceți voi din oamenii cei mai cinstiți unelte nerușinate ale tiraniei voastre și când nu mai aveți trebuință de dânșii îi aruncați în gunoi ca pe niște vase netrebnice. Voiți să mă mazâliți, ca să puneți în locul meu pe vreunul dintre Șuți sau Calimahi? Voiți poate să mă otrăviți sau să mă sugrumați?... Dar voi nu mă cunoașteți bine! Eu nu sunt ambițios ca Mavrogheni, nici fermecat ca Hangerliu. Capul lui Caragea nu va fi pus în țeapă dinaintea Înaltei Porți!...“
Iată starea morală în care pusese pe Caragea citirea fatalei scrisori a lui Ahmet Kelalaili. El se plimba prin sala cea spațioasă a secretăriei frământat de gânduri negre; câteodată se oprea în loc și, încruntând stufoasele lui sprâncene, strângea pumnii cu convulsiune și făcea gesturi amenințătoare.
În aceste momente intră și postelnicul Andronache Tuzluc ca să afle cele petrecute între Caragea și banul C... Pe timpul acesta, Caragea se întorcea către ușă. Postelnicul înaintă către dânsul făcând neîncetat complimente până la pământ, dar când voi să sărute mâna principelui, el se trase înapoi cu groază, întocmai ca vânătorul când i se arată înainte, fără veste, o fiară sălbatică și, devenind palid de mânie, zise:
— Ce vrei cu mine? Spune în grabă.
— Venisem, măria ta, să... să...
— Spune în grab, auzi tu?
— Venisem, măria ta, să aflu ce ai făcut în pricina despre care te-am rugat cu umilință în zilele trecute.
— Deslușește-te mai bine, că nu-mi aduc aminte.
— Te rugasem, prea milostive doamne, să ceri de la banul C... pe fie-sa Maria pentru mine
— A! bine zici! am chemat pe bătrânul boier și i-am povalisit[2].
— Și ce ți-a răspuns, măria ta ? întrebă postelnicul cu o bucurie văzută.
— Mi-a răspuns că mai bine își omoară copila cu mâinile sale, decât să o dea după unul ca tine.
— Dar bine, măria ta, ce cusur am eu?
— Mi-a spus că ești hoț, răpitor, mârșav, lingușitor și în toate necinstit.
— Și măria ta ai crezut toate aceste catigorii[3]?
— O parte din mișeliile tale le cunosc prin mine însumi; cât pentru ceea ce mai rămâne, nu am nici o îndoială, căci te cunosc ce poamă ești.
— Nu crede, milostive doamne. Aceste pâri vin de la vrăjmașii mei, care mă pizmuiesc pentru hatârul și trecerea ce am la măria ta.
— Apoi, terminând aceste vorbe, se încercă să sărute pulpana anteriului domnitorului; dar Caragea se retrase cu indignațiune și luând un aer amenințător îi zise:
— Îndărăt, mișelule! Nu te atinge de mine, că-ți zdrobesc capul.
— Iartă-mă, măria ta, că nu sunt vinovat.
— Nu, nemernicule. Voi da poruncă lui vel-vistier să cerceteze prin oameni domnești toate mâncătoriile tale și, de vor fi adevărate, o să te țintuiesc în poarta curții domnești, ca să dau pildă și la alți mâncători ca tine.
— Să nu faci acest păcat, măria ta! adaose fanariotul căzând în genunchi și atingând parchetul cu fruntea.
— Un singur mijloc de scăpare îți mai rămâne, zise Caragea mai liniștit.
— Care este acel mijloc, măria ta?
— Să te duci la banul și să-ți ceri iertăciune.
— Și pentru ce să-mi cer iertăciune, măria ta?
— Pentru că ai avut nerușinarea de a cere pe fie-sa în căsătorie.
— Dar bine, suferi măria ta ca un romeu din ecpaiaua[4] măriei tale să se înjosească înaintea unui cap gros de vlah?
— Îmi am eu socotelile mele. Ieși afară și nu uita că, dacă până mâine nu-mi vei înfățișa scrisoarea banului de iertare, mă voi ține de cuvânt: te voi țintui în poartă.
Postelnicul ieși repede și se duse acasă la dânsul foarte tulburat de reaua primire ce avusese la curte; aceea ce nu putea el să înțeleagă era schimbarea cea mare ce văzuse în Caragea. “Cum — zicea el în sine — acest mândru și trufaș Caragea, care urăște atât de mult pe români și-și bate joc de dânșii de câte ori voiește, cum se poate ca el să mă supuie la această nemaiauzită înjosire? Eu, postelnicul Andronache Tuzluc, să-mi cer iertăciune de la un vlah? Dar ce o să zică capioldașii (amicii) mei, când vor afla? Ei o să-și bată joc de mine, n-o să mă bage în seamă!... Așa este în adevăr; dar iarăși, de nu voi împlini voința lui Caragea, voi fi depărtat din huzmet și atunci o să fie și mai rău, căci nefiind la putere, lumea o să râdă de mine cu mai multă îndrăzneală.”
Această din urmă idee decise pe fanariot și, ca să iasă mai curând din încurcătura în care îl băgase ambițiunea de a deveni ginere al banului C..., porunci să-i puie armăsarii la butcă și se duse de-a dreptul la banul.
Când trăsura postelnicului intră în curtea banului, era pe la șase ore după-amiază. Slugile bătrânului boier ședeau pe treptele scării și își petreceau timpul vorbind și râzând; iar banul, îmbrăcat în anteriu de sevai subțire, cu o libadea de pichet alb pe deasupra și cu cauc cu cearșaf alb, ședea în pridvorul (balconul) casei, pe un colț al unui pat lung, și citea pe Tetravanghel. Văzând butca fanariotului intrând în curte, el lăsă cartea din mâini și se puse în stare de a primi după cuviință pe fanariotul lui Caragea.
După ce fanariotul făcu banului câteva complimente lingușitoare, șezu pe marginea patului și, căutând un mijloc mai natural de a începe conversația, el zise:
— Arhon bane, te vei mira poate când vei afla scopul venirii mele la domnia ta.
— Spune-mi, boierule, să vedem.
— Știi că în zilele trecute ți-am cerut pe cuconița Marghioala de soție.
— Și eu ți-am zis că nu ți-o dau fără voia ei.
— Ei bine, arhon bane, ai întrebat-o? Ce zice? Mă primește de soț sau nu?
— Să-ți spun curat, nici că vrea să audă de numele domniei tale.
— Atât mai bine, căci măria sa mi-a poruncit să iau pe o nepoată a lui Calimah vodă din Iași.
— Să-ți ajute Dumnezeu, boierule!
— Așa este, arhon bane; dar este ceva care se împotrivește la această fericită căsătorie și numai domnia ta poți să ridici această piedică.
— Spune-mi, și voi vedea.
— Măria sa vodă știe că am cerut pe cucoana Marghiolița de soție și, fiindcă bănuiește că poate să mijlocească vreo încurcătură de dragoste între mine și domnia ei, voiește să aibă din partea domniei tale o scrisoare prin care să arăți că am venit în adevăr la domnia ta și ne-am agriehisit[5] în treaba aceasta.
— Banul, fiind om cu minte foarte ascuțită, pătrunse numai într-o clipă șiretlicul fanariotului; dar voind să se încredințeze și mai bine, îi răspunse:
— Arhon postelnice, cu mare părere de rău și cu zdrobire de inimă îți fac cunoscut cu nu pot să-ți dau hârtia ce-mi ceri.
— De ce, boierule?
— Pentru că mă tem de vreo îmtâmplare neplăcută, și de! eu sunt om bătrân.
— Dar această scrisoare îmi trebuiește; fără dânsa îmi pierd norocirea.
— Mă mir, arhon postelnice, cum domnia ta, care ești mâna cea dreaptă a măriei sale, să te plângi de nenorociri?
— Fanariotul, văzând că vicleșugurile sale n-au trecere înaintea bătrânului, căzu în genunchi și mărturisi tot ce se întâmplase între dânsul și Caragea.
Bătrânul, neputând suferi lașitatea și poltronăria grecului, îi zise să se ridice în sus; dar simțind totdeodată mulțumire a înfrunta nerușinarea acelui venetic și a-l pedepsi chiar cu armele lui, el luă condei și hârtie și scrise lui Caragea aceste cuvinte:
- “Măria ta,
- Postelnicul Andronache Tuzluc a venit la mine și mi-a făcut rugăciune în genunchi, ca să-l iert pentru necinstea ce mi-a făcut cerând pe fie-mea de soție; l-am iertat, măria ta, și Dumnezeu să-i dea bine.
- A măriei tale preaplecată slugă,
- banul C...”
După ce banul strânse scrisoarea și o pecetlui, o dete fanariotului zicându-i: “Ține, boierule; dă această scrisoare măriei sale lui vodă, și fii sănătos”.
A doua zi, după cântarea meterhanelelor, postelnicul sui scara caselor domnești, plin de speranță că a scăpat de primejdia ce-l amenința. Dete scrisoarea stăpânului său și prin regealâcul lui beizadea Costache și a domniței Ralu, dobândi de aci înainte mult mai mare influență la Caragea.
Note
modifică
| ▲ Începutul paginii. |