Ciocoii vechi și noi/Cochii Vechi
Costea Chiorul, primind biletul lui Păturică despre care am vorbit într-unul din capitolele precedente, se îmbrăcă în grabă cu giubeaua și, luând de pe masă un catastih de dare și luare, se duse cu mare iuțeală ca să se întâlnească cu complicele său.
Ajungând la poarta caselor postelnicului, își ridică gulerul giubelei în sus și lăsă caucul pe ochi, ca să nu fie cunoscut de slugile curții; apoi, după ce aruncă o privire repede peste toată curtea și se asigură că nu l-a văzut nimeni, intră în galeria beciurilor de sub case și de acolo în odaia lui Păturică.
Ciocoiul se afla în momentele acelea răsturnat pe pat și absorbit în meditațiuni; dar cum auzi zgomotul ușii și văzu pe Costea intrând, se sculă de pe pat ca să-l primească.
— Bine ai venit, chir Costeo, îi zise el cu un surâs silit.
— Bine te-am găsit, cucoane Dinule, răspunse șiretul neguțător, compunându-și trăsăturile feței după împrejurare.
— Ia spune-mi, cum mergi cu alișverișurile?
— După vremi, cucoane Dinule.
— Știi la ce te-am chemat?
— Nu știu, dar îmi închipuiesc că pentru răfuirea socotelilor dintre noi.
— Bravo, chir Costeo!... Ai ghicit. Să începem dar!
— Să începem!
Ciocoiul închise ușa pe dinlăuntru și, scoțând un catastih dintr-un sipet, zise lui Costea:
— Să paravalisim mai întâi condeiele ca să vedem dacă se potrivește catastihul meu cu al dumitale.
Costea deschise catastihul său și citi toate târguielile făcute de chera Duduca și de postelnicul. Păturică, văzând că se potrivește cu însemnarea sa, zise cu aer de încredere:
— Destul, chir Costeo, nu mai citi că te cred; apoi, scoțând de sub brâu două hârtii îndoite, zise: Iată foaia de socoteală iscălită de dumneata; iată și teșchereaua prin care faci cunoscut că toată marfa vândută ai primit-o înapoi prin mine.
— E foarte adevărat.
— Ei, chir Costeo, ia spune-mi acum, cât o să-mi ceri la sută pentru că ai luat parte la acest alișveriș prefăcut?
Costea începu să-și răsucească mustața cam pus pe gânduri, apoi, după ce privi pe ciocoi cu un zâmbet perfid, zise:
— Să împărțim pe din două.
— Ce ai zis?... Pe din două?...
— Da! pe din două.
— Dar bine, asta-i furtișag, nu mai e neguțătorie.
— Ba furtișag, nu glumă; cu osebire numai că hoțul cel mai mare nu sunt eu, ci domnia ta și chera Duduca.
Păturică, neașteptându-se la atâta obrăznicie din partea lui Costea, se cam uimi, dar venindu-și în sine, zise:
— Ia lasă glumele la o parte, chir Costeo, și spune-mi cu ce te mulțumești pentru trebușoara aceasta?
— Am zis o dată.
— Dar bine, măi omule, nu e prea mult? Să-ți dau douăzeci și cinci la sută.
— E prea puțin, cucoane Dinule. Asta-i treabă de pușcărie și dumneata scapi cu una cu alta, dar pe mine mă dă prin târg cu capul ras și mă duce la ocna părăsită.
— Ei bine, fie treizeci; fie treizeci și cinci!?
— Știi ce, cucoane Dinule, adu mâna-ncoa; patruzeci la sută și să nu mai fie vorbă.
— Fie precum zici, adăugă Dinu, gândindu-se la ocna părăsită.
Fanariotul scoase banii ca să răfuiască socoteala, dar Păturică îl întrerupse zicând:
— Dar bine, despre moșii nu-mi vorbești nimic?
— Asta-i altă treabă. Dă-mi lei zece mii ce am cheltuit în rușfeturi și iată zapisul adeverit de măria sa și de hătmănie.
— Dar ia spune-mi, cui ai dat acele rușfeturi?
— Am dat, mă rog dumitale bun, lei cinci mii starostii de neguțători[1], ca să nu amâne vânzarea. Am dat lui telal-bașa lei 1.500, ca să nu strige prin toate răspântiile, căci mă temeam să nu iasă mușterii mulți, să ne strice chilipirul. E!... am dat zarafului de la Cochii vechi lei una mie, ca să nu-mi facă zădufuri la numărătoarea banilor; două mii de lei am dat havaietul mezatului, iar ceilalți cinci sute i-am dai bacșiș iamacilor și calemgiilor. Fă acum socoteală și vezi.
— Bine, fie precum zici. Adu șaptezeci pungi de bani și zapisul moșiei.
— Bucuros, bei-mu. Și pe dată îi numără banii, dându-i și zapisul în mână.
Acum să vorbim despre celelalte două moșii ale postelnicului ce se vând mâine la Cochii vechi.
Costea scoase orologiul și, văzând că arată 4 ore turcești, zise:
— Pe mâine, cucoane Dinule, căci e cam târziu și mă ia straja.
— Dar unde ne vom găsi mâine?
— La Cochii vechi.
— Bine!
A doua zi era să se facă mari vânzări prin mezat. Starostea de neguțători venise foarte de dimineață la stărostie și, ca un bun amploiat ce era, își puse în regulă hârtiile tuturor obiectelor ce erau să se vândă în acea zi. Neguțătorii ce compuneau consiliul stărostiei erau aleși dintre lipscani, giuvaiergii, argintari și cojocari subțiri, oameni cu cunoștințe speciale despre prețul obiectelor ce se vindeau la mezat.
În ziua aceea erau puse spre vânzare mai multe moșii, între care figurau și cele două ale postelnicului Andronache Tuzluc; patru vii lucrătoare, două vii părăginite, șase perechi de case, diamanticale și blănării.
Vânzarea începu de la haine și giuvaiericale. Aerul răsuna de glasul cel tare și țipător al telalilor, care făceau din caraghioslâc și datoria funcțiunii lor un ce identic. Acești oameni fără pudoare, cei mai mulți armeni și greci de origine, voind să dea un aer comic meseriei lor, străbăteau piața, făcând gesturi comice și strigând din toată puterea plămânilor:
— “Două sute de lei binișul boierului X...; o sută de lei maloteaua cucoanei E... Areci?!... Areci?!... o dată; de două ori...; cine dă mai mult?”
Era foarte trist pentru un om cugetător a privi cum aceste obiecte de mare preț treceau din stăpânirea boierilor într-a ciocoilor procopsiți de dânșii, care le cumpărau cu prețuri foarte scăzute și le plăteau cu banii furați de la stăpânii lor.
Printre mulțimea de curioși adunată acolo mai mult ca să-și petreacă timpul decât spre a cumpără ceva de la licitație, figura și Costea Chiorul împreună cu Păturică. Ei șezură câtva timp liniștiți; dar când veni rândul moșiilor a se striga la mezat, Costea zise lui Păturică:
— Cucoane Dinule, facem vreo trebușoară astăzi?
— Mă mai întrebi? doar n-oi fi venit aci de florile mărului.
— Așa cred și eu; dar voiam să știu, căci mai am și alte trebi de făcut.
— Ei bine, ia spune-mi, ce o să-mi ceri ca să-mi cumperi moșiile stăpânului meu?
— Cinci la pungă, după învoiala cea veche.
— Te-ai dedulcit de la moșia Răsucita, dar nu este în toate zilele Paști.
— Ei bine, fie patru.
— Așa îmi mai vine la socoteală.
— Să facem înscrisurile?
— Să le facem!
Costea intră într-o prăvălie și făcu înscrisul acesta:
Două moșii și anume: Plânsurile și Chinuielile din sud Buzău, ale postelnicului Andronache Tuzluc, le-am cumpărat pentru dumnealui marele pitar Dinu Păturică și cu banii dumisale, iar eu sunt numai vechil din parte-i. 1818, sept. 23.
Costea bogasierul.
— Poftim, boierule, zise Costea, dând înscrisul în mâna lui Păturică; dă-mi acum banii și lucrul e isprăvit.
— Ce bani îmi ceri, nu știi că sunt sameș la hătmănie? Vino mâine să-ți dau teșcherea că s-a primit prețul acestor moșii.
— Voi face precum poruncești.
După ce acești tâlhari puseră la cale nerușinoasa lor speculație, se despărțiră. Păturică se duse la hătmănie, iar Costea rămase la Cochii vechi, ca să cumpere moșiile.
Note
modifică- ↑ Starostea de neguțători era ales dintre boiernași: el prezida adunarea neguțătorilor ce formau pe atunci Cochii vechi sau Trib. de Comerț și avea dreptul să poarte barbă. (n. N. F.)
| ▲ Începutul paginii. |