Ciocoii vechi și noi/Educațiunea ciocoiului

 

Lectorii noștri cunosc foarte bine agitațiunea în care am lăsat pe Păturică în primul capitol al acestei scrieri; știu asemenea ambițioasele lui visuri și marea sete de bani și mărire ce îl munceau. Este datoria noastră acum să le spunem mijloacele întrebuințate de dânsul pentru realizarea acestor aspirațiuni.

Când acest șarpe veninat călca pragul casei fanariotului, el intra în al douăzeci și doilea an al vieții sale. Educațiunea lui intelectuală se compunea din citire și scriere în limba românească și oarecare începuturi slabe de limbă greacă modernă; știa să facă jălbi cu pilde din Scriptură, pitace, volnicii, catastișe, de lude și alte forme cancelarice obișnuite în timpul acela; mai știa, și încă foarte bine, să tortureze pe nenorociții țărani, punându-le ouă fierbinți la subțiori și dându-le fum de ardei la nas, ca să le ia cea mai din urmă para din pungă.

Dar aceste talente nu-i mai serveau nimic în noua sa carieră; el căta să se instruieze în ipocrizie și intrigă și aceste două mari mijloace de parvenire nu se dezvoltează, nici se pot perfecționa decât prin învățătură. Puiul de ciocoi simți de sineși acest adevăr și hotărî să-l pună în lucrare.

A doua zi după sosirea lui, postelnicul îl chemă la dânsul ca să-i examineze spiritul și inteligența, spre a vedea de poate face ceva dintr-însul; iar când veni înainte-i, îi zise cu un ton îngâmfat, dar dulce:

— Cum te numești, băiete?

— Constantin, cucoane; dar tată-meu îmi zicea Dinu.

— Știi ceva carte?

— Știu să citesc și să scriu.

— Românește, nu este așa?

— Da, blagorodnice stăpâne.

— Altceva mai știi?

— Știu să fac împliniri de bani; am fost cu vinăriciul, cu oieritul și cu fumăritul^[1].

— Așa de tânăr?

— Da, stăpâne; tata mă lua cu dânsul prin județ de-i ajutam la taxidărie.

— Da ceva elinică te-a învățat tată-tău?

— De! ce să zic, stăpâne?... Mă cam pricep puțintel. Am învățat Pedagoghia și Eclogarion din scoarță până în scoarță; dar tocmai când era să încep la Gramatichi, m-a trimis tata la înălțimea voastră!

Fanariotului îi plăcu naivitatea ciocoiului, iar mai cu seamă pompoasele titluri ce-i da cu atâta prodigalitate; și avea dreptate, căci nu este om căruia să nu-i placă un titlu pe care nu-l are și nu-l merită, dar la care aspiră foarte mult. El zâmbi cu bunătate și zise ciocoiului:

Să știi, băiete, că de astăzi înainte am să te iau sub îngrijirea mea. Am să te dau la școala domnească să înveți carte grecească multă, ca să te procopsești, să te faci om. Slujba ce ai să-mi faci este aceasta: dimineața să vii să mă freci la picioare, să mă ajuți să mă îmbrac, să-mi dai de spălat, să-mi aduci dulceață, cafea și ciubuc; iar după aceea să te duci la școală să înveți. Ai auzit?... Ai, du-te acum de-ți caută de treabă!

Din ziua aceea Păturică se puse pe învățătură cu o silință extraordinară și, în mai puțin de doi ani, învăță limba grecească ca un sofologiotatos; dar el nu se mulțumea numai cu atâta. Ce-i folosea lui cunoștința unei limbi moarte și a literaturii ei atât de antipatică caracterului și intențiunilor sale? “Omer, Pindar, Sofocle, Euripide, Anacreon, Safo etc. sunt buni pentru femei și oameni afemeiați, zicea ciocoiul în sine cu dispreț. Mie-mi trebuiesc cărți care să-mi subțieze mintea, să mă învețe mijlocul de a mă ridica la mărire. Plutarh îmi vine la socoteală, “Comentariile” lui Cezar, “Istoria omenirii”, viețile marilor bărbați din veacurile trecute și acelea în care trăim iată cărți pe care, citindu-le, cineva poate să zică cu cuget împăcat că nu și-a pierdut timpul în zadar”.

Cu asemenea reflecțiuni intră el în casa unde își avea fanariotul biblioteca^[2] și alese tot ce găsi într-însa mai bun. Între alte cărți găsi un tractat de fiziologie și operele lui Machiavel, pe care le citi și le studie cu mare băgare de seamă; în fine, făcu tot ce putu spre a deveni perfect în arta ipocriziei și a perfidiei.

Se zice că voința tare și statornică învinge toate obstacolele. Nu ne putem pronunța asupra acestei maxime; zicem numai că Păturică ar fi fost în stare să dea contemporanilor săi o dovadă strălucită că ea se realizează câteodată. Picătura găurește piatra, zice un alt proverb. Se poate și nu se poate; acela însă care realizează acest proverb este un om mare în felul său.

Păturică era într-adevăr un om extraordinar. El își luase hotărârea de a deveni om mare și nici un obstacol nu putea să-l abată de la această idee fixă. Ca slugă, era dator să lucreze mai multe ore pe zi și a se supune la toate slugile cele mai vechi decât dânsul; ca ambițios, căta să învețe carte multă, precum îi zisese fanariotul, și să se silească a înlătura toate obstacolele ce întâmpina în calea ambițiunii sale. Cum putu dar să învingă atâtea greutăți și să iasă triumfător?

Iată modul ce întrebuință: când se crăpa de ziuă, Păturică se afla lângă ușa postelnicului, stând în picioare spre a împlini cu exactitate ordinele stăpânului său. Pe dată ce fanariotul se deștepta, el intra în casă, îl freca pe picioare, îl ajuta să se îmbrace, îi da de spălat, îi aducea dulceață, cafea și ciubuc. Toate aceste mici servicii le executa cu cea mai mare iuțeală, grație și cu un fel de afecțiune ce făcea pe fanariot să-l creadă de cel mai credincios și devotat dintre servitorii săi.

După ce pleca boierul la curte, se ducea la vătaful și-i făcea o mulțime de lingușiri; apoi, după ce-și spăla feligenele de cafea și curăța bine ciubucurile, se închidea în camera sa și se da cu totul la citire și la meditațiuni, petrecându-și astfel timpul până la ora prânzului, când, după obiceiul său, se așeza pe treptele scării de la intrarea casei cu câte o carte în mână și sta acolo până ce venea stăpânul său; iar după aceea, când ședea la masă, el își lua locul printre servitori și se silea să întrecă pe toți în zel și activitate.

Osebit de aceasta, el se purta cu mare amabilitate către toți servitorii casei, fără excepțiune; îi ajuta la lucrările lor și le împlinea dorințele, punându-se mijlocitor între dânșii și vătaful de curte.

Această purtare făcu pe Păturică să fie iubit și adorat de toate slugile, afară numai de vătaful curții, care, înțelegând foarte bine gândurile lui, se prefăcea că nu bagă în seamă nimic și îl spiona în tăcere.

În timpul acesta se întâmplă cearta postelnicului cu amanta sa, pe care credem că n-au uitat-o lectorii noștrii. Fanariotul se afla cuprins de o mare iritație; nu știa, nenorocitul, de urma să creadă cele ce se vorbeau despre amanta sa sau jurămintele și istericalele prin care ea își proba inocența. Bietul om o iubea foarte mult și, pentru mai marea lui nenorocire, era gelos ca un turc. Astfel dar, după multă chibzuire și reflecțiune, se decise a o pune sub privegherea unui Argus. Măsura nu era rea, dar prezenta mari dificultăți în privința alegerii unui individ care să împlinească acest important serviciu. Prima idee ce i se înfățișa fu de a o pune sub privegherea unei femei bătrâne; dar după ce mai medită câtva timp, el zise în sineși încruntându-și sprâncenele: Muierile cele bătrâne se corump foarte lesne. Se gândi să aducă un eunuc din Constantinopole, dar lepădă și această idee, căci știa din încercare cât prețuiește și credința eunucilor.

Obosit, în fine, de a căuta și a nu găsi vindecarea grijii ce-l muncea, se lăsă pe sofa oftând din băierile inimii; dar după ce se mai gândi un minut, se sculă cu repeziciune și bătu din palme.

La acest semn de chemare, întrebuințat foarte mult pe acei timpi, ușa se deschise și intră Păturică cu ochii plecați în jos și cu fața mai umilită decât a unui călugăr.

Fanariotul îl privi cu mulțumirea ce simte tot omul când găsește aceea ce a căutat; apoi zise:

— Apropie-te, Dinicule, că am să-ți vorbesc!

— Poruncește, stăpâne! zise prefăcutul ciocoi, înaintând către stăpânul său cu mâinile puse pe piept și cu ochii plecați către pământ.

— Ia spune-mi, Dinicule, cum trăiești tu în curtea mea? Te mulțumești de bucatele cu care te hrănesc și de hainele cu care te îmbrac?

— Foarte bine, stăpâne; nu sunt vrednic să mulțumesc lui Dumnezeu pentru marea bunătate ce ai arătat și arăți cu mine!

— Ia spune-mi acum, mă iubești tu pe mine?

— Te iubesc, stăpâne, mai mult decât pe tată-meu.

Fanariotul surâse cu îngâmfare; apoi, după ce-și răsuci de câteva ori negrele sale mustăți, zise;

— Ascultă, Dinicule. Am să-ți încredințez una din cele mai mari taine ale sufletului meu; bagă însă de seamă, să mă slujești cu dreptate, căci într-alt chip nu numai că vei pierde nădejdea de pricopseala ta, la care mă gândesc de atâta vreme, dar te voi și pedepsi fără milă.

— Îți jur, stăpâne, să te slujesc cu credință la orice-mi vei porunci.

— Ei bine, Dinule, ascultă. Cunoști tu pe Duduca?

— Nu o cunosc, stăpâne.

— Cum se poate să nu cunoști tu pe țiitoarea mea?

— În adevăr, stăpâne, nu o cunosc.

— Asta nu face nimic. Duduca este o fată foarte frumoasă, pe care o iubesc până la nebunie și, fiindcă o fată ca dânsa poate să placă și altora, m-am gândit că n-ar fi rău a o pune sub privegherea unui om credincios. Ai, ce zici tu, bine m-am gândit?

— Foarte bine, stăpâne. Paza bună trece primejdia cea rea, zice parimia.

— Deși Duduca mea este foarte înțeleaptă și n-am simțit până acum nimic despre dânsa...

— Așa este, blagorodnice stăpâne, ai dreptate.

— Dar pentru mai mare siguranță te-am ales pe tine, ca să o păzești.

— Când este vorba să te slujesc pe domnia ta, stăpâne, sunt gata a trece chiar prin foc; spune-mi numai ce am să fac și vei vedea.

— Aferim, Dinicule, aferim, să trăiești, copilul meu; cine slujește cu zilos pe stăpânul său, pe acela nu-l părăsește Dumnezeu. Duduca mi-a zis că-i trebuie un fecior; cată dar să te muți cu locuința la dânsa și să treci în fața ei ca o slugă credincioasă; să o asculți la orice-ți va porunci; să te prefaci că nu bagi de seamă nimic, că nu vezi și nu auzi nimic și să vii în toate zilele la mine să-mi spui tot ce se va petrece în casa ei, fără să treci cu vederea cel mai mic lucru.

— Voi urma întocmai poruncilor blagorodniciei tale și mă voi sili cât voi putea ca să mă fac vrednic de încrederea ce ai în mine.

— Să trăiești, copilul meu! și, deodată cu vorba, bagă mâna în buzunarul anteriului și scoțând cincizeci de ruble zise: Ține, Dinicule, și să fii cuminte, mă înțelegi tu?

Păturică, ca ciocoi fin ce era, înghenunche dinaintea fanariotului, îi sărută mâna cu cea mai mare umilință și făcu să cadă din ochii săi de șarpe două lacrimi de acelea ce în aparență arată o inimă plină de recunoștință, dar în realitate nu sunt decât plânsul crocodilului prin care amăgește victima sa.

După această scenă de tartufism jucată cu atâta măiestrie, ciocoiul părăsi camera stăpânului său și intră într-a sa.

Liber acum de povara simulării, începu a se plimba prin cameră cu pași rari și precipitați. Trăsăturile feței sale luară un aspect straniu, ce lăsa să se zărească uneori expresia unei nespuse bucurii de a-și vedea împlinite dorințele sale de atâta timp; câteodată un nor de neîncredere în viitor schimba într-o clipă fața fizionomiei sale; apoi iar cădea într-un fel de apatie, din care trecea cu iuțeală la o feroasă și amenințătoare veselie.

Această criză morală ținu câteva momente, iar după aceea fizionomia ciocoiului se lumină și, cu liniștea ce-i redase încrederea în sine și în dibăcia sa, el exclamă cu bucurie: Iată-mă, în sfârșit, ajuns la ținta dorințelor mele! Am în mâini pe țiitoarea grecului, patima lui cea mai de căpetenie; în sfârșit am cheia acelui strălucit viitor pe care-l visez de atâta timp. Ce fericire, ce neprețuită fericire!... Aceasta este o cheie cu care cineva deschide chiar porțile raiului... Și de ce nu?... Eva a scos pe Adam din rai, ca să dea prilej altei femei a i-l deschide mai în urmă. O femeie a făcut pe greci, după cum zic cărțile, să se bată zece ani de-a rândul. Favoritele din harem țin în mână soarta împărăției turcești; chiar aici, la noi, vedem pe domniță întorcând curtea și țara întreagă după plăcerea ei și, dacă ea a făcut pe stăpânul meu din ciohodar, postelnic mare și cămăraș, de ce oare Duduca să nu facă din mine un om puternic, fericit?... Pildele nu ne lipsesc. Câți au fost ca mine, ba încă și mai rău decât mine, căci, slavă Domnului, nu sunt țigan, și cu toate acestea, prin muieri și alte marafeturi ciocoiești, chiar și țiganii au ajuns azi la noi în protipendadă, încât n-ai încotro să te întorci de postelnici, logofeți și vistieri. Prinde inimă, dragul meu Păturică! Mâine vei pune ișlicul în cap și, de va vrea Dumnezeu cu tine, nu va trece mult și vei avea moșii, țigani și averi nenumărate și vie atunci cineva să-ți ceară socoteală despre mijloacele prin care ai dobândit toate acestea! Vie, de va putea!

Pe când Păturică își crea în imaginația sa aceste realizabile visuri, ușa camerei sale se deschise și intră un țigan înlăuntru.

— Ce cauți aici, cioară? zise ciocoiul supărat.

— Mă iartă, logofete Dinule, dar am venit să-ți dau o carte de la băbaca dumitale.

— Ad-o-ncoace, cioară, și piei din ochii mei.

Țiganul se retrase și Dinu Păturică, deschizând scrisoarea, citi cele următoare:

“Cu părintească dragoste mă închin dumitale, preaiubitul meu fiu!

Iată doi ani în cap de când te-am dat pe pricopseală la postelnicul și nu văd nici un spor de la tine; aceasta mă pune în mare aporie. Se vede că tu, în loc să te silești a ieși la obraze, umbli haimana pe poduri cu derbedeii. Bagă-ți mințile în cap, măi băiete, vezi că eu sunt bătrân și sărac, să n-ai de la mine nici o nădejde. Cum îți vei așterne, așa vei dormi, auzitu-m-ai? Srisoarea ce-ți empericlisesc este către d-lui, postelnicul; să i-o dai negreșit, căci într-însa îi vorbesc pentru tine și îl rog să te puie în vreun mansup.

Al tău preadoritor părinte, treti-logofăt Ghinea Păturică ot Bucov sud Saac

1816, mai 17”

După ce Păturică citi această scrisoare, scoase călimările de la brâu, se așeză pe un scăunel și, punând piciorul drept peste cel stâng, scrise răspunsul acesta:

“Cu fiiască plecăciune. Părinteasca dumitale scrisoare de la 17 zile ale lunii lui mai am primit-o cu nespusă veselie și m-am bucurat din rărunchi că te afli sănătos, căci eu, din mila cerescului Părinte, mă aflu întru toată întregimea sănătății. Bucură-te, taică, și iarăși bucură-te, căci, deși am slujit doi ani la postelnicul pe îmbrăcăminte și mâncare și mi-am plecat capul la toți calicii fără osebire, dar acum, slavă Domnului, am pus mâna pe pâine și pe cuțit. Am oprit roata norocului: n-am să mă mai tem de nimic!

Postelnicul m-a ales sfetnic de taină al său și pe negândite mi-a încredințat o taină prin care în puțin timp pot să ajung om mare. Atât deocamdată: îți voi mai scrie!

Preaplecat și dorit al domniei tale fiu,

Dinu Păturică”

După ce plicui și pecetlui această scrisoare, chemă de afară pe țigan, i-o dete în mână și-i zise: Du această carte la postelnicie și spune să o trimită la Bucov, fără cea mai mică zăbavă, ai auzit?

Țiganul dispăru cu iuțeala vântului, iar ciocoiul se lăsă pe pat și adormi, gândindu-se la exploatarea minei sale.

Note

1. Vinăriciul, oieritul și fumăritul erau dăjdii indirecte ce plăteau particularii către stat; sub nume de vinărici domnesc, era dator fiecare stăpân de vie să dea din zece vedre una, afară de privilegiații și scutiții cu hrisoave domnești. Oeritul era o dăjdie pentru care se plătea de fiecare vită mare și mică câte cincisprezece parale; fumăritul asemenea era o dăjdie ce plăteau stăpânii de pivnițe și cârciumi. Aceste dăjdii se vindeau la particulari și ei le adunau prin oamenii lor numiți taxidari. (n. N. F.)
2. Pe acei timpi, ca și în zilele noastre, bibliotecile erau la modă; toți junii muchelefi și spudaxiți aveau câte o bibliotecă formată din cele mai bune cărți ale timpului, pe care nu le citeau niciodată. Bibliomania era atât de întinsă, încât mulți din cei aprinși de această patimă, nevoind să sacrifice bani și timp, chemau câte un pictor meșter și le zugrăvea prin saloane și prin camerele de studiu câte o bibliotecă de minune, în care se găseau tot ce ne-a lăsat mai sublim gândirea omenească, de la creațiune și până în timpul lui Caragea. Judecând între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă (n.N.F.)

▲ Începutul paginii.