Ciocoii vechi și noi/Femeia a scos pe om din rai

 

Lectorii noștri cunosc planul lui Păturică și al Duducăi de a ruina pe fanariotul; n-au însă nici o idee despre ingenioasele lor mijloace prin care își puneau în lucrare întunecoasa lor intențiune. Este dar de datoria noastră a da aci câteva probe despre vicleniile acestor doi șireți.

Cunoaștem cu toții că luxul este cel mai teribil agent al corupțiunii; pentru dânsul femeia cea mândră și ușure de minte calcă în picioare credința jurată soțului ei, vestejește onoarea sa și a familiei, își face copiii nefericiți, cade în ura și disprețul societății, în fine face totul și se pierde în prăpastia celor mai mari crime.

Acest flagel, inventat de Satan ca să piardă pe om prin femeie, deși se introdusese în țară la noi de către fanarioți, cu scop de a ne face să pierdem simplitatea și viața cea aspră ce ne dă tăria de caracter, dar, el fiind foarte costisitor, se întinsese numai în clasele cele avute, iar poporul rămase neatins. Dar invaziunile ce neîncetat călcară țara introduseră cu încetul manufactura europeană, care se compune în mare parte din diamante și aurării false, precum și din postavuri și mătăsării arse, cu care neguțătorii cei fără conștiință înșelau și sărăceau norodul^[1].

Răul acesta merse crescând neîncetat, iar în timpul lui Caragea ajunse la culme. Luxul, acum, își avea prozeliții săi în toate clasele societății: femeile nu mai visau decât diamanticale, stofe de mătase și alte secături de acestea, pentru care erau în stare a sacrifica tot.

Deschiderea clubului de la Cișmeaua Roșie și prefacerea lui mai în urmă în sală de teatru dete o întindere și mai mare luxului. Toată societatea dorea să vadă tragediile și operele germane reprezentate de Gherghei. Nu era familie în care să nu se vorbească despre teatru și mai cu seamă despre găteala cucoanelor. Femeile își martirizau bărbații, iar junele și junii pe părinții lor, ca să le cumpere veșminte noi, diamante și parfumării. În darn se opunea bietul calemgiu la pretențiunile femeii sale, în darn îi repeta de o mie de ori că dintr-o leafă de cincizeci lei pe lună ^[2] nu poate să ție greutățile familiei și să facă și lux, căci femeia punea mâinile în șolduri și îi răspundea prin aceste cuvinte:

“Calicule! dacă n-ai stare, de ce te-ai însurat? Să-mi faci rochie de maltef și să-mi cumperi șal și cercei de Lipsca, auzi tu? C-apoi îmi fac eu... Înțelesu-m-ai?”

Nenorocitul soț tăcea și privea cu sufletul plin de întristare pe soția sa îmbrăcată întocmai ca cele mai dintâi cucoane, fără să-și aducă aminte că a contribuit cât de puțin la strălucitul lux al soției sale.

Într-o seară postelnicul Andronache, în contra obiceiului său, se afla acasă la dânsul. El ședea pe o sofa fumându-și ciubucul cu o flegmă demnă de un osmanlâu și vorbea din când în când cu Păturică.

— Așa, Dinule dragă, zicea el, să ne mai măsurăm cheltuielile, că nu mergem bine. Ce D-zeu! Eu câștig pe tot anul aproape la patru sute pungi de bani, și cu toate acestea vii neîncetat de-mi spui că n-avem bani și mă silești să fac împrumuturi.

— Foarte bine te-ai gândit, milostive cucoane; numai este cam târziu. Datoriile s-au mărit foarte mult prin neplata dobânzilor: Costea Chioru vine în toate zilele de-mi cere dobânda și capetele, grămăticul lui baron Meitani asemenea, fără a mai adăuga că de multe ori întâmpin cheltuielile curții din mica mea lefșoară de calemgiu, pe care mi-ați dat-o blagorodnicia voastră.

— Dar bine, Dinule, îmi aduc aminte că chiar în luna trecută am câștigat peste o sută pungi de bani de la slujbele ce am dat la unii-alții prin mijlocirea mea; ce s-au făcut acești bani?

— S-au cheltuit toți, milostive cucoane.

— Ei bine, pe ce? Fă-mă să înțeleg.

— Asta e foarte cu putință; să aduc catastiful, să vezi.

Ciocoiul se pogorî jos în camera lui și se întoarse într-o clipă ținând în mâini o carte mai mult lungă decât lată, pe care, deschizând-o, citi cu o manieră cancelarică:

CATASTIH DE DOSOLIPSIE^[3] AL CASEI DUMNEALUI MARELUI POSTELNIC ANDRONACHE TUZLUC

Leatul 1818 septembrie 1

Primiți

Talere Bani
20.000 — De la șapte ispravnici ce au luat pitacele din mâna mea.
6.585 — Ipac de la alte huzmeturi date prin mine. 3.567 — Ipac de la noii căpitani de poteră ce și-au luat pitacele tot prin mine.
8.600 — Arenda moșiei Plânsurile pe leatul 1818. 1.250,90 — Ipac din vânzarea a 2.500 vedre vin, vadra pe bani șaizeci.
2.500 — Din vânzarea pădurii de pe moșia Chinuielele. 3.500 — De la igumeni pentru volnicii și alte madele. 2.000 — De la episcopul Râmnicului pentru prefacerea unui zapis de datorie.
1.700 — Ipac de la episcopul Buzău.
297,30 — De la doi nemți ca să aibă voie a juca pe la bâlciuri: “la o para cinci”^[4].
50.000 — Fac peste tot primirile.

Cheltuiți pe leat 1818

Talere Bani
8.680 — Cheltuiala cuinii, care se vede trecută condei cu condei în catastihul stolnicului.
1.560 — Lemne pentru iarna trecută.
800 — Cărbuni.
600 — Fân și orz.
380 — Îmbrăcămintea țiganilor.
1.800 — Facerea unui han la moșia Chinuielele.
400 — Dregerea butcei și a rădvanelor.
15.000 — La două zaiafete: unul la sf. Andrei și altul la sf. Vasile.
12.500 — Dați giuvaergiului pentru diadema de diamant și alte guivaericale date cucoanei Duduca la sfântul Andrei.
1.000 — Chiria caselor cucoanei Duduca.
250 — Ipac simbria slugilor dumneaei.
3.000 — Ipac simbria arnăuților.
8.000 — Giuvaeruri, blane de samur, cacom și de belchiță, icumașuri de rochii cucoanei Duduca de la sf. Vasile.
250 — Dați iamacilor și calemgiilor ce au venit cu Crăciunul domnesc^[5].
250 — Dați meterhanelei, idicliilor, fustașilor și altor tagme de slujitori bacșiș de sf. Vasile.
19.380 — Dați blagorodniciei voastre pentru buzunar în mai multe rânduri.
1.200 — Simbriile slugilor casei.
200 — Bacșiș lor de sf. Vasile.

---

66.670 — Fac cheltuiți.
50.000 — Se scad primiți.

---

16.670 — Cheltuiți mai mult și care s-a luat cu dobândă de la Costea Chiorul.

Fanariotul ascultă cu luare-aminte socotelile ce-i înfățișă Păturică, dar când ajunse la încheiere și văzu luate de vânt cele una sută pungi de bani și o datorie nouă de lei 16.670, oftă din adâncul inimii; dar în momentul când se gătea să facă oarecare băgări de seamă și mustrări vătafului său de curte, ajunse la urechea sa zgomotul unei trăsuri ce se oprise la scara caselor sale.

Păturică ieși să vadă pe vizitătorul și revenind anunță pe chera Duduca.

— Duduca! exclamă fanariotul cu surpriză.

— Da, milostive stăpâne, dumneaei.

— Lasă-mă dar singur și te voi chema la trebuință.

Păturică plecă capul în jos și, ieșind din cameră, se întâlni față în față cu Duduca, căreia îi șopti încet:

— Să te văd, acum este timpul.

— Lasă pe mine, răspunse ea cu un accent ce se stinse pe frumoasele ei buze, precum se stinge o armonie de tonuri muzicale purtată pe aripile vântului din locuri depărtate; apoi intră în iatacul grecului și șezu lângă dânsul pe sofa. Veșmintele ei simple, dar bine tăiate, coafura cea împănată cu roze și micșunele, parfumurile cu care era stropită și mai presus de toate grațiosul aer ce avea în acea seară arătau până la evidență necesitatea ce avea ea de a încânta și a ameți pe fanariot mai mult decât totdeauna.

Scopul ei era deja pe jumătate împlinit, căci fanariotul, cum o văzu, deveni palid și începu să-i tremure fibrele de emoțiune.

— Dumnezeule! cât ești de frumoasă, Duduco! exclamă el cu ochii rătăciți și cercând, cu mâna tremurătoare, să apuce pe a frumoasei cochete.

— Râzi de mine, cucoane Andronache; eu nu sunt atât de frumoasă, precum zici.

— Nu, Duduco, îți spun adevărul!

Greaca se plecă să-l sărute pe obraz cu un transport de amor prefăcut, luă mâna lui într-ale sale și o acoperi de sărutări, apoi căzu în niște meditațiuni pe care fanariotul le tălmăcea în multe chipuri, dar toate în favoarea amorului său.

Mai multe scene de un amor delicios se petrecură între dânșii, dar când greaca crezu că a sosit timpul să dea lovitura decisivă, se prefăcu că cade într-o adâncă întristare, oftă cu o prefăcătorie ce nu s-a văzut pân-acum chiar la cei mai lăudați actori dramatici ai teatrului nostru și vărsă câteva lacrimi mincinoase.

Fanariotul o privi cu extaz și durere de inimă, căci din nenorocire o iubea până la nebunie. În momentele acestea vicleana femeie scoase o gevrea albă din buzunarul unei scurteici blănite cu cacom alb și își șterse ochii, apoi îmbrățișă pe fanariot și începu a-l săruta cu buzele ei cele rumene și arzătoare ca focul.

Aceste fine prefăcătorii puse pe fanariot într-o pozițiune foarte critică; el nu știa la ce să atribuie lacrimile și furiile de amor ale amantei sale.

Greaca începu iarăși a ofta și a lăcrima.

— Ce ai, Duduco, de plângi și oftezi? o întrebă fanariotul cu un aer în care se vedea disperarea și curiozitatea. Spune-mi, cine te-a supărat?

— N-am nimic, nu m-a supărat nimeni.

— De ce plângi dar? De ce oftezi?

— Plâng nenorocirile mele.

— Și care sunt acele nenorociri? Nu te îmbrac? Nu-ți dau demâncare și casă? În sfârșit, nu te iubesc mai mult decât pe mine? Nu vezi că amorul tău m-a zalisit, am ajuns ca Manea nebunul?...

— Prefăcătorii bărbătești și nimic mai mult.

— Nu, Duduco, pe viul Dumnezeu, te iubesc din toată inima.

— Dacă m-ai iubi, m-ai lăsa și pe mine să mă duc la plimbare, la teatrul nemțesc și la comedie: nu m-ai ține închisă ca pe-un papagal și îmbrăcată cu trențele astea ca o preoteasă de mahala.

— Dar bine, giuvaericalele ce ți-am trimis la ziua mea, cumașurile de rochii, șalurile, toate acestea le numești trențe? zise fanariotul ofensat și atins de nemulțumirea amantei sale.

— Nu sunt trențe, dar nu sunt la modă.

— Să le schimbăm și să luăm altele, de modă.

La aceste cuvinte Duduca începu să râdă cu hohot.

— De ce râzi? întrebă fanariotul.

— Auzi acolo, să le schimb! Da slavă Domnului! nu sunt nici condicăreasă, nici teleloaică.

— Dar bine, Duduco dragă, e păcat să șadă degeaba în sipet.

— M-am gândit eu la aceasta și le-am vândut pe toate la Tolba ovreica^[6].

— Și acum?

— N-am alte haine decât aceste ce le vezi și cerceii aceștia de tumbac (bronz).

— Și ce ai prins pe dânsele?

— Mai nimic, o mie cinci sute de lei.

— O mie cinci sute!... dar știi tu, Duduco, că acele lucruri costiseau peste o sută pungi de bani?

— Teleloaica mi-a zis că pietrele sunt proaste.

Grecul rămase pe gânduri, apoi zise:

— Ei, bine, Duduco, cu ce o să ieși acum în lume?

— Cu veșmintele ce vezi pe mine.

— Să te ferească Dumnezeu de una ca asta. Amoreaza postelnicului Andronache nu va purta niciodată rochii de maniță și de bogasiu.

Greaca, mulțumită foarte mult de ambițiunea în care adusese pe amantul ei, schimbă vorba.

— Am auzit, zise ea, că teatrul nemțesc este foarte frumos și nemțoaica cea tânără a înnebunit lumea; se mai zice iarăși, că hatmanul Cărăbuș moare după dânsa. Când o să mă duci să o văd și eu? Ai? Spune-mi!

— O să vie vremea, scumpa mea.

— Am auzit că zilele astea o să parastisească “Italiana în Algir”, bucată cu cântece. O să mă duci să o văd și eu?

— Da, da, o să te duc, îngână fanariotul aprins de gelozie.

— Să văd și eu cucoanele și boierii cei mari.

La zicerea boieri, gelozia fanariotului se irită și mai mult; el se temea să o expuie vederii lui beizadea C. și a capioldașilor lui, căci îi știa cât erau de stricați.

Duduca se prefăcu că voiește să plece, dar în momentul când își lua rămas bun de la amantul ei, ușa camerei se deschise puțin și lăsă să se vadă capul cel pleșuv și fața cea plină de viclenie a lui Costea Chiorul bogasierul.

— Chir Costea! zise Duduca cu o surpriză prefăcută.

— Da, plecata slugă a măriei sale marelui postelnic și a dumitale, prea strălucită cuconiță, răspunse șiretul, lăsând să se vadă cât se putea mai bine o cutie de giuvaericale și câteva șaluri și cumașe de mătăsării.

— Ce ne aduci nouă, chir Costeo? întrebă fanariotul cu gravitate.

— Să trăiești, arhon postelnice! Am desfăcut astăzi taxidul de marfă ce am primit de la Țarigrad și, după datorie, am venit mai întâi la înălțimea ta, ca să-ți alegi ce-ți va plăcea.

— Aferim, chir Costeo, să trăiești; dar ia spune-mi, ce ne-ai adus? Deschide-ți cutiile să vedem și noi. Ai, dă-te mai încoace!

Costea Chiorul deschise cutia pe care o adusese cu dânsul și începu a desface mărfile, pronunțând cu îngâmfare numele fiecărei mătăsării sau giuvaerica:

— Asta este hataia de Veneția sadea, hataia florantin, camohas de Veneția cu fir, camohas sadea, catifea cu aur și sadea de Veneția, sandal cianfes, canavăț, tafta, atlas vărgat și cu flori, hares pungiuc, fesuri tuneslii, basmale de Triesti, de Franța și de Englitera, tulpan mosc, alagea de Triesti, șal de India ciacliu, șal boza-fer mai prin colțuri, gear de India, șal, sangulie, brâuri caragialar cusute, cutnii, alagea, citarii și gazii de Brussa, suvaiele de Hale^[7].

Greaca privea cu ochi scânteietori mătăsăriile de Veneția, de Franța și de Brussa și, când îi plăcea vreuna, făcea lui Costea câte un semn de înțelegere, iar el punea la o parte materia aleasă.

— Ceva giuvaericale frumoase și ieftine! exclamă Duduca cu voce tare și făcând un nou semn de înțelegere neguțătorului.

— Avem, strălucită cuconiță, de cele mai frumoase, dar sunt cam scumpulețe.

— Nu te teme despre preț, adaose postelnicul, cam atins la mândrie. Scoate tot ce ai mai bun și voi plăti cu bani peșin (gata).

Aceste cuvinte umplu de bucurie pe amândoi amăgitorii. Costea Chioru începu să scoată dintr-o cutie: coliere (ghiordane) de diamant și de rubine, cercei de berliant, inele de smarand, rubin, berliant și matostat, făcând fiecărui obiect câte o laudă nemeritată.

Duduca alese un colier de diamant, o pereche cercei de briliant, câteva inele de rubine și smarand, vreo câteva carfițe (ace) de aur cu pietre scumpe și zece bucăți de mătăsuri din cele mai scumpe.

— Ia să vedem, Duduco dragă, ce ți-ai ales.

Vicleana femeie arătă fanariotului toate obiectele și, ca să ațâțe și mai mult ambițiunea lui, zise cu un zâmbet înrăutățit:

— Iată lucrurile ce mi-am ales, dar...

— Dar ce? răspunse fanariotul ofensat.

— Costisesc prea mult, nu sunt pentru mine.

— Aceste vorbe mă supără, Duduco. Ia orice-ți place; ia chiar toată marfa lui Costea, ca să vezi că pentru amorul tău sunt în stare să jertfesc chiar viața mea. Apoi, întorcându-se către Costea, îi zise: Fă socoteala, Costeo, și spune-mi ce-ți sunt dator.

— Numaidecât, măria ta. Și scoțând un petic de hârtie din sân și un condei de pană din călimările de alamă ce purta la brâu, se prefăcu că scrie și sumarisește; iar după ce clătină capul de câteva ori, ca să arate de câtă importanță era suma ce avea să pronunțe, zise: Giuvaericalele și cumașele de rochii costisesc una... sută... două-zeci pungi de bani.

— A! A! e foarte scump; nu iau nimic! exclamă greaca, luând un aer de o sublimă prefăcătorie.

— Ține-le pe toate, adaose fanariotul și întorcându-se către neguțător îi zise cu mândrie: Vrei să-ți plătesc acum îndată în bani naht sau să-ți fac zapis cu datorie^[8] ?

— Bine ar fi să-mi plătești în naht, dar, ca să nu te supăr, primesc și pe datorie; să-mi dai însă o poliță cu nume deschis către baron Sachelarie sau către căminarul Polizache și totul se va isprăvi.

— Bine, fie după cum zici! Polița se scrise și se dete în mâna lui Costea, care o primi făcând închinăciuni până la pământ.

În momentul când se termină această infernală tâlhărie, un geamăt răgușit se auzi în cameră. Nimeni nu băgă de seamă afară de Duduca, care deveni palidă ca un cadavru.

Acel geamăt, ce semăna cu urletul de bucurie al demonilor când fac să cadă un sfânt în lanțurile lor, era expresiunea infernalei bucurii a lui Păturică, care prin stratagema de acum a Duducăi devenea stăpân pe tot ce-i mai rămăsese bietului fanariot.

Duduca și Costea ieșiră amândoi din casa fanariotului, mulțumiți de treburile ce făcuseră.

Note

1. Că luxul a corupt în mare parte societatea noastră, nu mai este îndoială. Dovadă la aceasta dăm ordinul principelui Alesandru Moruz dat către marele cămăraș, prin care oprește pe neguțători de a mai aduce în țară flude, lino, mătăsării și alte obiecte de lux, căci aduc vătămare și sărăcie norodului. Iată acel ordin domnesc: “Io Alesandru Constantin Moruz, voievod și domn Țării Românești. Dum. vel-cămăraș, primind domnescul nostru pitac, să chemi pe toți lipscanii la cămară și să le dai porunca domniei mele pentru flude și linaș, sadetica i în cusături și în basmale, ce sunt lucruri care pricinuiesc o cheltuială zadarnică și o stingere de obște, ca câte dintr-acestea se află acum la prăvăliile lor, acelea numai să și le vândă neopriți; iar de aci înainte să știe că, fără de a avea voie să le deschidă și să le vândă, se va pecetlui și, făcându-se zapt la cămara domnească, se va scoate din țara domniei mele afară și mai mult nu vor fi îngăduiți a le deschide și a le vinde aici. Drept aceea, ca să n-aibă pricină de îndreptare că n-a știut, să le arăți porunca domniei mele hotărâtoare, ca să o știe; așijderea să arăți dumneata porunca aceasta la vel-vameș al carvasaralii ca de acum înainte oricâte de acest fel, numite mai sus lucruri zadarnice, va găsi între mărfurile ce aduc lipscanii, pecetluindu-le de față cu stăpânul acelei mărfi, să le trimită la cămara domniei mele. Și însumi eu, domnul, am poruncit. 1794, martie 11” (După “Condica arhivei” cu nr. 112 roșu, foaia 219 verso.) (n. N. F.)
2. Șeful de masă pe atunci se plătea lei 50 pe lună și-și scutea via din vinărici și individul său de podvezi și angarii; plătea însă la primirea ordinului de orânduire lei 5, sub numire de havaiet. (Condica arhivei, nr. 121, foaia 20-26 roșu.) (n. N. F.)
3. Dosolipsie - de dare și luare. (n. N. F.)
4. Jocul rolinei, pe care poporul nostru îl numea “la o para cinci”...(n. N. F.)
5. [5] După obiceiul de pe atunci, condicarii și logofețeii de Divan se duceau cu Crăciunul la domnitor și pe la toți boierii cei mari. (n. N. F.)
6. O neguțătoreasă de haine vechi din timpul lui Caragea. (n. N. F.)
7. Vezi catalogul vămilor din timpul lui Caragea ce se află trecut în Condica arhivei nr. 121, foaia 210. (n. N. F.)
8. Cu termen. (n. N. F.)

▲ Începutul paginii.