Ciocoii vechi și noi/Românul și fanariotul

 

Era mai mult de o oră de când banul aștepta în camera grămăticiei venirea domnitorului. În timpul acela nenorocitul bătrân, rămânând singur, începu a se gândi la toate nenorocirile ce apăsau țara; uneori i se ridica sângele în față și devenea teribil, iar alteori se concentra în inimă și devenea palid ca un mort. În aceste momente dureroase el zicea în sine, oftând din adâncul inimii: “Doamne! de ce ne-ai părăsit? Pentru ce ne-ai dat în mâinile acestor oameni nelegiuiți, care ne omoară și sufletele și trupurile prin intrigile, tirania și scandalele lor? Până când vei suferi ca acești mârșavi să batjocorească biata țara noastră, pe care ai împodobit-o cu toate darurile dumnezeieștii tale iubiri? Scoală-te, Doamne! Apucă în mâini trăsnetele mâniei tale și stârpește în sfârșit aceste fiare nesățioase!”

Pe când bătrânul se afla cufundat în aceste reflecțiuni triste și dureroase, ușa secretăriei se deschise și intră înlăuntru principele Caragea.

După ce fanariotul și românul schimbară între dânșii câteva complimente de conveniență, se puseră amândoi pe un divan, se priviră câteva momente unul pe altul, apoi principele Caragea zise:

— Îmi pari cam neliniștit, arhon bane. Ce ai?

— N-am nimic, măria ta. — Aș fi dorit să fie precum zici; dar ochii tăi tulburați și fața-ți pălită mă fac să cred că în sufletul tău se petrece ceva neobișnuit.

— Te amăgești, măria ta. Toată această tulburare îmi vine dintr-o durere de cap de care sufăr.

— Îmi place să te cred, și ca să te ajut a ieși dintr-această tristă stare, am să-ți spun un ce nou, care te va înveseli.

— Și eu, ca o slugă plecată a înălțimii tale, voi asculta cu cea mai mare băgare de seamă.

— Postelnicul Andronache mi-a descoperit amorul ce de mult timp nutrește pentru fiica ta și m-a rugat să ți-o cer de soție pentru dânsul; mi-a spus iarăși că ți-a cerut-o de-a dreptul și n-ai voit să-l asculți. Este oare adevărat?

— Unul din obiceiele mele, bune sau rele, este a spune adevărul; nu voi, măria ta, să amăgesc pe nimeni și cu atât mai puțin pe stăpânul meu. Postelnicul Andronache mi-a vorbit despre fie-mea și nu m-am împotrivit; decât l-am făcut să înțeleagă că nu-i voi da-o de soție fără învoirea ei.

— Și ea nu-l voiește, nu este așa?

— Tocmai așa precum zici, măria ta.

— Ei bine, arhon bane, zise Caragea cu un zâmbet plin de răutate și de dispreț acum vin eu de ți-o cer și cată să mi-o dai.

— Îți dau viața, îți dau tot ce am după sufletul meu, iar pe dânsa nu.

— Nu?

— Nu, măria ta.

— Acum înțeleg mai bine tulburarea ta de adineauri; ești și tu din taraful boierilor răzvrătiți^[1]. Nu te juca însă; nu cuteza a te pune cu mine; tremură de răzbunarea mea. Ai uitat oare că padișahul mi-a dat sabie și topuz, ca să vă sfărâm oasele când vă veți răzvrăti?

— Știu prea bine, măria ta; dar eu nu sunt răzvrătitor, ci un sărman părinte care-și apără pe unica sa fiică.

— Și care este nenorocirea de care voiești a o apăra?

— Este aceea de a o vedea în brațele unui ciocoi mârșav, care și-a început meseria de la lingător de talere și, mergând din mârșăvie în mârșăvie, a ajuns astăzi biciul oamenilor cinstiți și al țării întregi. Da, măria ta, poruncește mai bine să-mi taie capul sau surghiunește-mă ca pe atâția alți boieri pământeni ai țării, iar nu cere de la mine să dau de bunăvoie pe fie-mea în mâna acelui neomenos, care pradă pe văduvă și pe sărac fără cea mai mică mustrare de cuget.

Caragea, cu toată furia de care era stăpânit, nu răspunse nimic la toate înfruntările ce arunca bătrânul cu atâta aprindere și curaj asupra favoritului său; el era om politic și nu voia să mai alarmeze din nou poporul în contra sa prin surghiunirea cutezătorului boier. Motivul ce-l îndemna și mai mult la prudență erau știrile cele rele ce primea pe toată ziua de la Constantinopole. Astfel dar, și-ascunse mânia cu finețea aceea proprie fanarioților și, luând deodată un aer mai vesel, zise:

— Dacă toate câte-mi spuseși despre postelnicul vor fi adevărate, cată să-ți mărturisesc că ai dreptate să-l urăști atât de mult.

— Tot ce am spus măriei tale este adevărat.

— Ai dovezi?

— Aici nu încape dovezi. Ia-i huzmetul din mână și vei vedea cum va veni țara întregă cu jelbi împotriva lui.

— Voi asculta bunele sfaturi ce-mi dai; îl voi depărta de la curte și voi trimite oameni să cerceteze și să despăgubească pe săracii jefuiți de dânsul. Iar tu, ca un boier credincios ce ești, de astăzi înainte n-ai a te teme de nimic.

Bătrânul părăsi curtea domnească și se îndepărtă către casa sa. Dar pe când butca sa trecea pe ulița Șelarilor, el întâlni pe postelnicul Andronache Tuzluc, care, salutându-l până la pământ, luă drumul către palatul princiar, ca să afle rezultatul stratagemei sale.

Note

1. Caragea, bănuind că boierii complotează în contra sa, exilă pe vornicul Constantin Bălăceanu și pe logofătul Grigore Ghica, iar mai în urmă chiar pe banul Constantin Filipescu, care după aceea și muri (Fotino, Istoria, p. 566567). (n. N. F.).

▲ Începutul paginii.