Clasele superioare

Timpul și problema țărănească de Mihai Eminescu
Din Timpul - 1881

Articolul a apărut fără titlu în Timpul (VI), 8 Mai 1881.

Nu vom discuta cu „Românul“ principii fundamentale de politică de vreme ce deosebirea punctelor de vedere e foarte mare și întreaga manieră de a privi stat și societate ne sunt deosebite. „Românul“ și liberalii în genere își închipuiesc că statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, a unei convențiuni stabilite între cetățenii lui. Noi credem, din contra, că el e un product al naturii, că, asemenea unui copac din pădure, [î]și are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricărui organism își are evoluțiunea sa. Făcând paralele între istoria deosebitelor state antice și moderne ne-am convins că popoarele acelea au avut privilegiul dea imprima universului întreg caracterul lor, armele și inteligența lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat în mod firesc ferite și de demagogie și de despotism și că forma cea mai normală și mai sănătoasă a dezvoltării unei societăți omenești este oligarhia.
Mahiavelli însuși, acest adânc cunoscător al naturii omenești în părțile ei rele ca și în cele bune, daca aprobă, in usum Delphini sau mai bine în interesul unității Italiei, despotismul Casei de Borgia, pe de altă parte recunoaște oligarhiei o putere de rezistență contra agenților discompunerii pe care n-o are nici o altă formă. Un monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toată puterea și bătut într-un punct, împărăția se clatină. Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice și personale, el e condamnat de-a fi slab înlăuntru și-n afară și, dacă prin puterea inerției, a obiceiului contractat de sute de ani, el continuă a merge câtva timp oarecum de la sine, vine o zi în care el nu rezistă discompunerii. Mărimile lui improvizate și fără tradiții, meschine, interesate, ambițioase n-au întru nimic a specula interesele publice, a trăda chiar patria lor în mâni străine. Între oligarhi se va găsi un trădător sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizați și zdrobiți de clasa lor proprie, care nu va îngădui ca, prin ajutor străin, unul dintre ei să se ridice asupra tuturor.
Noi nu zicem aci că poporul trebuie esclus de la dirigerea afacerilor lui. Din contra, nicicând libertățile publice nu sunt mai vii, mai puternic simțite, practicate cu mai mult interes de binele comun de către toți cetățenii decât tocmai sub oligarhie. Dovadă viața din comițiile Romei, viața politică, sobră în orice punct, în comună și în comitat în Anglia. Dar sunt cestiuni de politică generală, de război sau pace, de întinse și mari reforme sociale a căror realizare determină epoce întregi ale istoriei cari nu sunt, nu pot fi puse la cale în comiții de omul ocupat cu munca zilnică și cu interesele zilnice.
În state demagogice se formează, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasă de politiciani, de patrioți de meserie, fără trecut, fără tradiții, cari fac din politică o speculă, un mijloc de trai; în statul oligarhic există o clasă de oameni cari ab antiquo are sarcina de- a împăca formele trecutului cu exigențele viitorului, asigurând statului continuitatea de dezvoltare, ferindu'l de sărituri și de întreprinderi aventuroase și înlăuntru și în afară. În Senatul Romei putem urmări modul în care se creau legile romane. Străbunul propunea reforma, bunul o susținea în același Senat, tatăl întrunea deja o mare minoritate, abia fiul o vedea realizată. Trei generații treceau până să se voteze o reformă, care apoi intra în adevăr in succum et sanguinem. La noi lucrurile se traduc din franțuzește într-o noapte și sunt votate a doua zi cu drumul de fier. De aceea tâmpirea cu care ele se votează, de aceea lipsa de încredere în eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt născute moarte, Despre o viață și evoluțiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorbă.
Noi nu zicem că statul român e menit a ajunge vreodată acest ideal. Statele moderne nu se mai dezvoltă, din nefericire, în linie dreaptă, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renunțând la maniera lor de-a fi, la signatura existenței lor. Sunt cristalizațiuni imperfecte pe lângă câteva cristale perfecte pe cari le prezintă istoria. Asta e chiar deosebirea între nații mici, fără simț istoric, și națiile mari, c-un profund simț istoric și c-un mare viitor.
Despre refacerea unei oligarhii istorice pe care ne-o atribuie „Românul“ nu poate fi nici vorbă.
Inamici ai frazei și ai oricării formațiuni factice și improvizate, noi vedem foarte bine, mai bine decât „Românul“ poate, imposibilitatea unei asemenea refaceri și e un act de rea credință de-a ne atribui că voim ceea ce noi înșine știm că este cu neputință.
Cu toate acestea urmările domniei declasaților sunt evidente. Populația, și tocmai populația producătoare, scade de la 1864 încoace în proporții înspăimântătoare, dar ceea ce e mai trist sunt cauzele acestei scăderi, cauze adânci economice și sociale cari fac ca însuși sâmburul naționalității, rasa să degenereze. S-a observat de către medicii de regimente că statura oamenilor scade, că aptitudinile lor fizice și morale degenerează, și această din urmă împrejurare e mai tristă decât toate celelalte. Nu mai e nevoie a adăuga că aceste rezultate sunt a se atribui și sărăciei și urmărilor ei morale, decăderii vieții de familie, viciilor. Un prefect roșu, d. Vidrașcu, a descris aceste stări de lucruri în colori crude, dar adevărate din nenorocire. Nu noi singuri o zicem aceasta, sunt roșii cari o zic. D. Aurelian constată că facem drumuri de fier, școli etc., dar că în același moment suntem suplantați de străinii ce imigrează, că suntem ca omul care muncește pentru străini de vreme ce el sau nu va avea copii, sau copiii lui se vor stinge. Daca „Românul“ crede că moartea, pieirea fizică a neamului românesc nu este o ironizare amară a sistemului de pân' acum, să-i fie de bine. Noi credem însă că un sistem care, oricât s-ar îmbogăți patrioții, are de rezultat moartea reală a unei nații e tot ce se poate mai rău și mai ucigaș ca sistem.
Dar care e originea comună a acestor rele? Declasarea, zicem noi, înmulțirea peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca aceleiași sume de producători. În alte țări clasele superioare compensează prin munca lor intelectuală munca materială a celor de jos. Întrebăm daca cele patru clase primare și cursul de violoncel a d-lui Costinescu compensează zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an, evident din munca altora. Înaintarea pe scara societății române nu este dar datorită meritului, științei, activității; ci un leneș ignorant care învârtește șurupuri patriotice ajunge prin intrigă și neadevăr oriunde poftește.
Acești oameni declasați sunt totodată instrumentele cele mai bune, pentru că cele mai coruptibile, cu cari se servesc străinii pentru a exploata țara, populațiile ei autohtone.
Iată nervul răului în contra căruia nu ajută nici proclamarea Independenței, nici coroana de oțel a regelui, nici ridicarea creditului visteriei, bazat pe cunoștința că statul român are bunuri imobiliare de câteva miliarde de înstrăinat, nici frazele patriotice.
Voiți bani cu 3 la sută? Vindeți moșiile statului la companii străine și-i veți avea. Aceasta nu va dovedi însă că din sine însuși poporul românesc se dezvoltă, că el însuși se bucură în plenitudine de măreața moștenire pe care i-au lăsat-o harnicii și vitejii lui străbuni.