Coșbuc: Trei, Doamne, și toți trei
Prin însuși natura inspirației lui, Coșbuc era pornit spre împrumuturi literare. Rar se va găsi un artist atât de mare, care să se mențină până la sfârșit în cea mai strictă obiectivitate. Dela cele dintâi balade și până la traducerile din urmă, nu-i găsim nici o atitudine lirică. Poet al naturii și al țărănimii idilice a început, și poet epic a rămas. A cântat sentimentele altora. Nici tinerețea ispititoare nu l’a îndemnat să se uite în propria lui inimă. A-l pune alături de Emineseu, înseamnă a apropia două talente cu totul deosebite: un liric și un epic.
Substanța poeziei lui Eminescu vine din el însuși, din marele suflet sbuciumat, din clocotirea de pasiuni, din încleștarea durerilor, din aspirația supremă spre liniștea neființei. Poezia lui Coșbuc e din afară. Elementul pasional îi lipsește cu totul. Poetul nu-și tălmăcește decât emoțiile impersonale. E un artist ce-și potrivește sunetele și icoanele în fața unei priveliști a naturii sau a unei idile sentimentale.
Dacă n’am găsi tot în Eminescu cele mai muzicale și mai plastice versuri ce s’au scris in românește, am putea spune că poetul ardelean a fost cel mai desăvârșit meșteșugar al versului nostru, Coșbuc nu ajunge până la perfecția unora din versurile lui Eminescu; are însă o stăpânire de formă suverană. Pe cât e de inegal Eminescu pe atât e de egal Coșbuc. Nu e poet care să fi mlădiat mai bine limba românească în line lamele sonore. Fraza poetică se strecoară în șoptitoare versuri; versurile se încheagă în strofe ce curg pe nesimțite în cea mai nesilită alergare...
Prin natura epică a inspirației lui, era deci firesc ca poetul să prelucreze și materialul altora. Ne scoborându-se în sine, poetul trebuia să caute în alții. Poeziile lui pornesc uneori însă dintr’o emoție adevărată; alteori sunt simple versificații pe teme împrumutate. O ilustrație inspirată de o poezie a lui Lermontow, i-a dat prilejul să scrie Rugămintea din urma. Reminiscențele din lecturi se versifică astfel dela sine cu timpul. Stăpân pe formă, poetul toarnă în admirabile versuri românești lucruri cetite sau povestite, iată pentru ce a fost o mare emoție, când, acum vreo douăzeci de ani, s-au descoperit în Balade șt Idile și câteva reminiscențe, pe care poetul nu le putea tăgădui. E neîndoios că poetul a prelucrat și în material strein: uneori inconștient, alteori însă în chip cu totul conștient. Simțul nostru moral se simte atins. N’avem ce face însă. Înainte trece adevărul. Istoria literară își are și ea drepturile ei.
Voi arăta deocamdată că populara poezie Trei, doamne, și toți trei este o prelucrare conștientă a poeziei An Anfrag a lui Karl Stieler, scrisă în dialect bavarez și inspirată de războiul din 1870 (Bern, Deklamatorium, p. 478, Reclam). Din 6 strofe de câte 4 versuri, Coșbuc a făcut 13 strofe de câte 6 versuri; dar nici un moment din mica dramă a lui Stieler nu lipsește din poezia lui Coșbuc. Nicăieri nu se poate urmări mai bine, felul de prelucrare a poetului nostru, darul lui de amplificare și retorica spre care-l împinge ușurința versificației. Căci nu trebuie să uităm că în Coșbuc, pe lângă poetul sincer emoționat, mai găsim și un virtuos al dezvoltării retorice. În Trei, doamne, și toți trei, avem tocmai putința de a intra în atelierul acestui meșteșugar.
Iată strofa întâi a lui Stieler:
Un țăran are trei copii la războiu,
Despre care nu se mai aude nimic.
Acum se duce la München
Ca să întrebe la cazarmă.[1]
Această simplă strofă se preface la Coșbuc în 5 strofe, adică în 30 de versuri! Poetul desvoltă idea războiului cu Turcii, eroismul soldaților noștri (momente nefolositoare pentru acțiunea poeziei) și neliniștea crescândă a bătrânului tată, — ceiace e interesant psihologicește:
Avea și dânsul trei feciori,
Și i-au plecat toți trei de-odată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N’ai timp să simți că mori.
Și luni trecut-au după luni —
Și-a fost de veste lumea plină,
Că steagul Turcului se’nchină;
Și mândrii codrului păuni,
Românii — au isprăvit războiul,
Că s’au bătut nebuni.
Scria’n gazetă că s-a dat
Poruncă să se’ntoarcă-n țară
Toți cei plecați de astă-vară
Și rând pe rând veneau în sat
Și ieri și astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.
Și-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua ’n prag, ieșea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Și nu veneau! Și dintr’o vreme
Gemea, bătut de un gând.
Nădejdea caldă’n el slăbea,
Pe cât creștea de rece gândul.
El a’ntrebat pe toți d’arândul,
Dar nimeni știre nu-i știa.
El pleacă’n urmă la cazarmă
Să afle, ce dorea.
Cele patru versuri ale lui Stieler se găsesc deci aproape intacte. Coșbuc a mai adaos 26 de versuri, unele de prisos, cele mai multe zugrăvind însă sbuciumul bătrânului în chip progresiv.
Iată strofa a doua a lui Stieler:
„Cum merge Toni al meu?“ întreabă el.
Pe dânsul îl prefer tuturor;
Atunci ei îl priviră și-i răspunseră:
„A căzut la Woerth“[2]
La Coșbuc avem o traducere literală:
Căprarul vechiu îi ese ’n prag
„Ce-mi face Radu?“ El întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
„E mort! El a căzut la Plevna
În cel d’întâi șirag!“
La auzul vestei năprasnice, bătrânul lui Stieler nu poate scoate decât:
„O mein Gott nein!“
Coșbuc diluează efectul concentrat al țipătului bătrânului, printr’o tiradă retorică:
O, bietul om! De mult simțea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când știa anume,
El sta năuc și nu credea
Să-i moară Radu ! Acest lucru
El nu-l înțelegea.
Strofa a treia la Stieler este :
— „Și Hans al nostru?“ —
„Împreună cu 70 de oameni
A căzut la Sedan“ — „Și Sepp?“
„Zace la Orleans“[3]
La Coșbuc avem o simplă traducere:
„Dar George-al nostru cum o duce?“
„Sub glie, taică, și sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!“
„Dar bietul Mircea?“ — „Mort și Mircea
Prin văi pe la Smârdan.“
Strofa a patra la Stieler este :
Bătrânul nu spune nici o vorbă și pleacă,
Se sprijine de dulap,
De scaun, de ușă, de scară,
Ar vrea să se odihnească puțin.[4]
La Coșbuc găsim în loc două strofe în care pateticul concentra al lui Stieler este iarăș desvolat retoric:
El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ținea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morți într-un mormânt.
Cu pasul slab, cu ochii beți
El a plecat, gemând p-afară,
Și-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieți,
Și se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreți.
Strofa a cincea a lui Stieler este :
Jos pe o treaptă dinaintea casei
Se așează bătrânul,
El își ține în mână pălăria
Și uită de toate.[5]
La Coșbuc momentul de desperare mută a bătrânului se diluiază iarăși în două strofe:
Nu se simțea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simțească;
El trebuia să s-odihnească
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.
Și-a stat așa, pierdut și dus.
Era-n amiazi și-n miez de vară
Și soarele-a scăzut spre seară,
Și-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.
Și acum strofa din urmă a lui Stieler:
Îi treceau pe dinainte multe mii de oameni
Și multe sute de trăsuri.
Tatăl stătu multă vreme acolo...
„Trei copii și — toți trei!“[6]
La Coșbuc o găsim cu toate amănuntele. Nu lipsesc nici trăsurile, nici oamenii și nici energicul strigăt dela urmă:
Treceau bărbați, treceau femei,
Și uruiau trăsuri pe stradă,
Soldați treceau făcând paradă,
Și-atunci, deștept, privi la ei
Și-și duse pumnii strâns pe tâmple:
Trei, Doamne, și toți trei!
Ne aflăm deci în fața unei traduceri. Nici unul din momentele poeziei lui Stieler nu e lăsat la o parte. Câteva au fost numai desvoltate, dintr'o necesitate psihologică uneori, din amplificare retorică cele mai adese. E și acesta un punct de istorie literară.
În original
modifică(ws)
- ↑
A Bauer hat drei Buabn im Feld
Sie lassen gar nix hör’n
Jetzt is er halt nach Münka ’nein
Zum fragen in d’Kasern - ↑
„Wie geht’s mein Toni?“ hat er g’fragt,
Den mag er halt vor allen;
Da schaugen ’s nach und sagen’s ihm:
„„Der ist bei Wörth drin g’fallen““ - ↑
„O mein Gott nei! und unser Hans?“
„„Der is mit siebez’g Mann
Bei Sedan g’fallen.““ — „Und der Sepp?“
„„Der liegt bei Orleans!““ - ↑
Der Alte sagt koa Wort und geht.
Er hebt sich an am Kasten,
Am Stuhl, am Türg’schloß, an der Stieg’n —
Er muaßa weni’ rasten. - ↑
Drunt auf der Stassel vor ’n Haus
Da is er niederg’sessen,
Er halt sein Hut no’ in der Hand,
Er hat auf all’s vergessen.
- ↑
Es gengant wohl viel tausend Leut,
Viel hundert Wag’n vorbei.
Der Vader sitzt no’ allweil dort...
„Drei Buabn und — alle drei!“