Coco (Maupassant, Irena Mohor)

 

Așa-i ziceau, toți, curții arendașului: „moșioara“. Desigur, țăranii întrupau în vorba aceasta bogăția și slava, căci curtea domnului Luca era fără seamăn, cea mai întinsă, cea mai îmbelșugată și mai bine orânduită din ținut.

De jur împrejur cinci rânduri de copaci zdraveni țineau piept vântului turbat din partea câmpului și ocroteau merii mititei și plăpânzi dinăuntru. În fund, hambare, lungi, învelite cu olane, păstrau nutrețul și grânele; apoi staule de piatra, grajduri pentru treizeci de cai, precum și casa proprietarului, făcută din cărămidă roșie, o frumusețe, un mic palat.

Pe jos, curat ca-n palmă. Câinii de pază își aveau culcușul în căsuțe de scânduri; iar prin iarba înaltă alerga un cârd de pasări.

Zilnic, la ceasul prânzului, cincisprezece inși, îngrijitori, slugi, femei, se adunau în jurul mesei lungi din bucătărie. La mijloc, dintr-o oală mare de porțelan, cu flori albastre, ciorba fierbinte trimitea rotogoale de fum spre tavan.

Caii, vacile, porcii și oile erau grase, îngrijite și curate. Și domnul Luca, om chipeș și cu ifos, da târcoale de trei ori pe zi, veghind pretutindeni, neuitând nimic.

Mai ținea de milă, în fundul grajdului, un biet cal bătrân, pe care cucoana poruncise să-l hrănească păn-la ceasul morții, pentru-că-l crescuse ea, se slujise de el și-i aducea aminte de trecut.

Un băiețandru, ca de cincisprezece ani, Izidor Duval, sau cum îl porecleau toți pe scurt, Zidor, avea ordin să îngrijească de nevoiaș să-i dea iarna porția de ovăz și de fin, iar vara să-l ducă la câmp și de patru ori pe zi să-i mute țărușul de care-l lega, pentru ca să aibă din prisos iarbă proaspătă.

Și calul, aproape deșelat, abia-și ducea picioarele pătimașe, îngroșate în dreptul genunchilor și umflate de asupra copitelor. Părul nu i-l mai țesăla nimeni; albise aproape; iar genele lungi peste fire, măreau tristețea ce avea în căutătură.

Când Zidor îl ducea la iarbă, trebuia să lupte vârtos trăgând de căpăstru, așa se mișca de anevoie sărmanul dobitoc; și băiatul, încovoindu-se, abia suflând, îl înjura, mâniat că l-au pus pe el să vază de gloabă.

Oamenii de la curte, văzîndu-l cum se trudește cu Coco, râdeau de dânsul, vorbeau neîncetat de calul lui Zidor, ca să-i facă sânge rău. Tovarășii lui o duceau într-o batjocură. Unii îi ziceau Coco-Zidor.

Iar Zidor turba, prinzând din ce în ce mai multă pică pe cal. Băiatul era slab, osos, lung în picioare, nespălat, cu părul roșcovan, des, bățos și zbârlit. Era prostănac, bâlbâit, abia scotea vorbele, parcă anevoie le-ar fi prins din golul capului.

De la început nu se putuse el dumeri, de ce țineau stăpânii pe Coco, ba îi era necaz văzând atâta cheltuială zadarnică pentru un dobitoc nefolositor. De vreme ce nu le mai putea munci, la ce-l mai țineau pe mâncare? Risipeau degeaba ovăzul pe un schilod; și ovăzul e scump. De câte ori fără știrea stăpânului nu micșorase el porția dând calului numai o jumătate de măsură? În sufletul lui de copil creștea pe nesimțite ura, o ură de țăran lacom, șiret, crud, dușmănos și viclean.

Când sosi vara, trebui să meargă iar să schimbe calul în pajiște. Locul era departe. Băiețandrul, din ce în ce mai dârj, trecea dimineața prin sămănături alene. — Plugarii strigau la el cât le ținea gura:

— Ei Zidor, te duci la frate-tău?

Zidor tăcea; se da binișor pe lângă vreun gard, smulgea în treacăt o nuielușă și, după ce muta țărușul într-un loc nou, aștepta mai întâi ca dobitocul să înceapă să pască; apoi se apropia de el hoțește și începea să-l ardă. Coco da să fugă, să-și ia câmpii, să scape de lovituri; dar se învârtea în jurul țărușului ca la arie, și băiatul îl izbea năprasnic, dând goană după el, înfierbântat, cu dinții scrâșnind de mânie.

Apoi pleca liniștit, fără să se mai uite îndărăt, pe când calul îl urmărea cu ochii lui de moșneag cuminte, abia suflând de oboseală. Capu-i colțuros și îmbătrânit nu mai cuteza să se aplece spre iarbă, decât tocmai după ce vedea pierind în zare cămașa albastră a băiatului.

Nopțile se-ncălziseră; Coco putea dormi afară, putea să rămâe acolo, după zăvoi, lângă râpă. Numai Zidor venea să-l vază.

Venea să arunce în el eu pietre. Se aținea ca la zece pași de dânsul, pe o coastă, și de acolo, zvârlea din când în când cu câte o târșie în cal, care, încremenit în picioare, încătușat în fața dușmanului, se uita la el necontenit, neîndrăznind să pască, până nu-l vedea plecat.

Dar gândul rău nu pierea din mintea băiatului:

„Ce mai hrănesc ei gloaba, când nu e bună de nimic?“ îi cășunase lui că prăpăditul ăsta de cal fură mâncarea altora, fură avuțiile oamenilor, și ale lui Dumnezeu, că-l fură chiar pe el, băiat cumsecade — îi fură munca.

Pe nesimțite, zi cu zi, băiatul micșora calului fășia de pășune ce i se cădea, trăgându-i bățul tot mai spre zăvoi.

Coco postea, se jigărea, pierea văzând cu ochii. De ar fi avut putere, ar fi rupt frânghia; zadarnic năzuia cu botul spre iarba din apropiere, moale și lucioasă; se alegea doar cu mirosul, fără s-o poată atinge.

Într-o dimineață, lui Zidor îi trăsni prin cap, să nu mai mute țărușul. Ce atâta bătaie de cap pentru-o jigodie?

Și-și văzu visul cu ochii. Dobitocul se uita la el neliniștit. În ziua aceia nu-l bătu, doar îi da târcoale, cu mâinile în buzunar. Ba încă se prefăcu că-i schimbă locul: scoase țărușul și-l vârî tot acolo; apoi plecă, mulțumit de așa ispravă.

Calul, văzîndu-l că se depărtează, necheză la el; dar băiatul o rupse la fugă, lăsându-l singur-singurel în vâlcea, legat zdravăn, fără un pic de hrană de unde să se înfrupte.

Ne mai putând răbda, întinse botul spre earbă: firile abia îi gâdilau vârful nasului. Atunci îngenunchiă, întinse gîtul, lungi buzele lui umede și mari. Degeaba! Toată ziua bietul dobitoc se chinui astfel. îl seca foamea, și mai rău îl muncea, vederea ierbii, oceanul de nutreț ce se pierdea în zare.

Băiatul nici că se mai întoarse în ziua aceea. Hoinări prin crâng după cuiburi.

Abia a doua zi se arătă. Coco, slăbit, se culcase. Zărind pe băiat, se ridica, așteptând în sfârșit scăparea.

Dar puiul de țăran nici nu puse mâna pe căpăstrul încolăcit pe iarbă. Veni aproape, se uita la cal, îl izbi în cap cu un bulgăre de pămînt, care se fărâmă de țeasta lui albă, și plecă fluerînd.

Calul se ținu pe picioare atât cât putu să se uite după dânsul; apoi, înțelegând că or-ce încercare de a ajunge la iarbă e de prisos, se culcă iarăși pe o parte și închise ochii.

A doua zi băiatul nu dete pe acolo.

Tocmai în ziua cealaltă, venind, se apropia de Coco și-l găsi mort.

Rămase o clipă nemișcat, cu ochii la cal, mulțumit de ce făcuse, mirat chiar că izbutise așa de iute. Îl atinse cu piciorul, îi ridică o copită și-i dete drumul de sus; apoi se așeză pe trupul lui și stete așa, cătând țintă la iarbă, necugetând la nimic.

Când se întoarse la curte, nu spuse nimănui întâmplarea, căci avea de gând să mai caște gura o zi, la ceasul când toți știau că merge să mute calul.

A doua zi se duse iar să-l vază. Un cârd de ciori zburară, croncănind. Roiuri de muște umblau pe leș și zbârnăiau în juru-i.

De astădată, când se întoarse, dete de veste. Calul era bătrân; nimeni nu se mira. Stăpânul trimise îndată doi oameni:

— „Luați câte o sapă și îngropați-l chiar în locul unde zace“.

Și slugile îi împliniră porunca. Coco fu îngropat acolo unde murise de foame.

Și iarba crescu verde, sănătoasă, hrănită de trupul lui făr’ de noroc.