Cocostârcul rob

 

Singur, întristării pradă,
„Cocostârcul stă-n ogradă;
Cum s-ar duce și-ar străbate
Peste mări în depărtare !
Dar el are
Aripile retezate.

Stând intru-n picior, mocnește,
După-ce i se urește,
Jos celalt picior îl lasă,
Tot le schimbă... ce să facă,
Ca să treacă
Vremea care îl apasă?

Lângă aripi pus-a ciocul,
A privi, nu-l iartă locul:
Zid înalt în orice parte!
Ce folos că e dorință,
Nu-i putință
Ca să vadă mai departe.

Nici de-a cerului privire
Nu mai are mulțumire,
Căci pe sus trec rânduri, rânduri,
Cocostârci spre plaiuri line,
El rămâne
Năpustit în triste gânduri.

Tot așteapt’ așteapt’ așteaptă,
Poate soarta i se-ndreaptă
Și aripile i-or crește,
Vesel către cer să zboare,
Unde-n soare
Libertatea ’mpărățește.

Țarina e ofilită
Și de cocostârci lipsită.
Bietul numai el rămâne,
Ca un rob în jale mare
Și pe care
Ca-ntr-o cușcă-nchis îl ține.

Încă se mai văd cocoare,
Dar și ele-s călătoare,
Stă, la dânsele nu cată,
Căci el înțelege bine
Pe sus cine
Pleacă-n țară depărtată.

Totuși face o-ncercare,
Nu cumva de-ar fi în stare
Să se-nalțe. E zadarnic !
Aripi are cu putere,
Dar durere !
Penele-s tăiate-amarnic.

Cocostârc, sărman de tine.
În deșert te-aștepți la bine,
Penele n-o să-ți mai crească,
Până-n iarnă chiar de-ar crește,
Le ciuntește
Cruda mână omenească!

(1847)