Colecționarul de sunete

 

Sunt mai multe feluri de a iubi muzica. Le-am observat pe toate. După fiecare remarcă se plasează un nume propriu. Sunt câțiva pricepuți, care cu multă dexteritate se pricep să combine sunetele. De ce apar atât de rar pe la concerte? Chiar la cele excepționale, când reușita este absolut sigură? Și, mai ales, când apar, de ce vorbesc în tot timpul execuției? Trebuie să fii atent din vreme și să nu fii plasat în apropierea lor. Din pricina unei foarte bune pianiste, am ratat un concert al Elisabetei Schumann. Dacă sunt indignați, de ce nu rămân acasă? Mai sunt acei care extrag dintr-un concert satisfacția de a vorbi mai târziu de el. Cum la noi toate caracteristicile au câte un singur exemplar, trebuiesc totuși menajați.

Cred că aceste constatări ciudate se fac mai ales din pricina unei confuzii. Este o diferență între a iubi muzica și a pricepe muzica; la fel ca între a construi un vers și a-l savura. Animus și anima rămân tot timpul în discordie. Voi lua exemplul meu din literatură, unde nu se poate presupune o competință. Mă găsesc, de exemplu, în fața unei pagini care entuziasmează pe lectorii pretențioși. Dar observ imediat proporțiile greșite, cuvintele nepotrivite. Spiritul critic involuntar îmi alungă bucuriile. Și în fața paginii celei mai recunoscute am totuși obiecții de făcut. Ascult o bucată muzicală, sunt emoționat tot timpul și nu sunt în stare să fac vreo reflexie. Mi se pare că temele s-au închegat perfect, și, oricât de lungă ar fi bucata, nu mi se pare nici o notă de prisos. În muzică depind de decor, de împrejurări. Îmi amintesc de Hacik, cântăreț la vioară de romanțe, lângă valurile Mării Negre, la Cavarna. Acum a murit. De multe ori mă împing enorme nostalgii spre acele imagini. Pe cine aș suporta, oricât de tragice ar fi fost întâmplările, care ar fi spus versuri de Lamartine? Cum viața pe care a dus-o amicul meu Sandu în preajma muzicii mi se pare pasionantă, oferind poate un exemplu necunoscutului care trăiește la fel, și tot atât de anonim, iar aceste rânduri îi vor folosi ca să știe că are totuși un tovarăș, voi povesti câteva întâmplări din această viață, cu regretul că va trebui să comprim ceea ce s-a petrecut, în fiecare zi, în de-a lungul anilor.

Asupra inițierilor muzicale ale lui Sandu nu voi insista. Sau despre imensul timp pierdut, încercând să silabisească la piano, într-un mic oraș de provincie, în care nu era nimeni ca să-i explice, într-o vreme în care nu exista radio, iar patefonul avea pâlnie. Dar nu sunt lipsite de interes unele scene: băiatul de patrusprezece ani, la Odessa, în dmpul războiului, numai cu cinci ruble în buzunar. Timp de două luni a cercetat toate vitrinele cu haine sau cu bomboane, mereu tentat să cumpere altceva din puținii lui bani. Și la urmă a hotărât: sonatele lui Mozart! Ce putea el pricepe din Mozart pe vremea aceea! Semn că orice pasiune se face pe căi lăturalnice, misterioase, care n-au mare rost să fie explicate. În liceu, încă, spre sfârșitul războiului, Sandu a traversat frontul - această trecere era destul de complicată — ca să-și continue studiile. De la Focșani nemții încă nu plecaseră. Străzile erau invadate de cuvinte nemțești. La Teatrul Pastia juca o trupă de operete germană. Sandu, ca să poată să asiste la Drei Mădelhaus, s-a îmbrăcat în… cucoană. Aceste curajuri se iscau din partea unui tânăr extrem de sfios, și care, între străini, din pricina timidității, făcea impresia de prost. Cum va fi arătat, strecurându-se printre nemți? Spre spaima lui, nemții îl interpelau amoros. A fost posibil așa ceva?

Tot la Focșani, mai târziu, o reprezentație cu trupa Corfescu. Se dădea Tosca. Orchestra o forma un singur piano. Sandu a reflectat: „Ce operă întunecată! Afară de romanța tenorului din actul al treilea, nu se poate pricepe absolut nimic.»

Clasa șaptea la Liceul Matei Basarab. La începutul operei române la oricâte spectacole de același fel, în fiecare seară. Pare exagerat să spui: „Am văzut Boema de vreo 50 de ori”. Și totuși, este așa. Absolut la toate spectacolele, și pe atunci repertoriul operei era foarte redus. Mereu Boema, Tosca, Carmen, Aida, Lakmé. Cam atât. Și la concerte simfonice. Ce impresionante apăreau aceste concerte când domnia lui Dinicu se încheia! Lume imensă abunda în sala Ateneului. Câți au mai rămas credincioși de atunci? Toate locurile erau vândute. Chiar și culoarele supraîncărcate. Cea mai severă pază, un nesfârșit șir de soldați păzea toate ușile. Intrarea era foarte scumpă, numai pentru oamenii bogați. Sandu sosea pe la ora șase, adică era înainte de începutul concertului cu vreo trei ore. Se ascundea, în fiecare seară, în întunericul altei statui. Mai ales sub masa pe care era instalat un leu grandios avea loc. Noapte complectă dedesubt, numai radiul de la ceasul-brățară îi mai arăta trecerea timpului. Numărul de pe mânecă și șapca de licean, ascunse într-un buzunar. Și câte o pagină din lecția de pe a doua zi. Dar, cu un astfel de temperament, putea fi înțeles de cei care în viața lor n-au fost la vreun concert, cu toate că bucureșteni? Câte un pas pe lângă Sandu. Dacă vine cineva? Dacă îl vor prinde? Dacă îl vor scoate afară? Ce rușine! Dar pasul se depărtează. Altul la rând. Bătea atât de tare inima, în de-a lungul celor trei ore, că e de mirat că nu o auzea nimeni.

La ora nouă, altă grijă: dacă îl vede cineva când își face apariția de sub leu! Îl vor scoate cu soldații afară! S-a întâmplat și asta. Se prăvălea plafonul peste el. Curgeau lacrimile. Dar după aceea nu pleca din fața Ateneului. Căci s-ar putea încă să aibe noroc. O ocazie binecuvântată, plătit un polițist sau un servitor al Ateneului. Poate că unul dintre tovarășii de suferințe (erau zece cu toții?) a intrat, cu toate rigorile păzitorilor. Ce ciudă îi va face a doua zi! Și cum va susține, ticălosul, că a fost cel mai frumos concert auzit vreodată în București!

Dar nu numai sub leu se ascundea Sandu. Cum toate s-au petrecut de o sută de ori — pe atunci concertele erau foarte dese — a avut ocazia să încerce toate posibilitățile. Uneori era obligat să stea cele trei ore la… closet. Trecea câte un amator care se indigna pe ușa prea multă vreme închisă. Aici, oricât de prozaic ar fi decorul, există și agremente: lumina! Cum tot pe atunci Sandu voia să învețe stenografia, profita de ocazie și scria pe pereți. Învățase destul de bine. Dacă situațiile s-ar mai fi repetat, ar fi ajuns chiar un maestru. Ar fi surprins chiar pe domnul Stahl. Dar ce surpriză ar fi avut domnul Stahl dacă ar fi venit vreodată în aceste locuri, descoperind atâtea spații imense stenografiate!

Bineînțeles că după atâtea emoții concertul nu putea fi ascultat calm. Spaima îndelungată și apoi bucuria alterau sunetele orchestrei. Dar să ne înțelegem. Nu trebuie admirată numai răbdarea prodigioasă, repetată în fiecare seară; dificultățile învinse; o patimă născându-se singură, fără nimeni care s-o încurajeze. Dar mai ales pentru că toate acestea se petreceau din partea unui tânăr extrem de sfios, pentru care orice rușine îl făcea să se gândească la sinucidere.

Azi toate s-au schimbat. La intrare, pază modestă, dar amatorii nu se îmbulzesc. Concertele excepționale sunt rare.

În fiecare seară, Ateneul, în întunerec, parcă doarme.

Când a terminat liceul, Sandu a fost trimis la Viena, ca să învețe limba germană. În fiecare zi în altă parte. Prin potecile de la Schonbrunn, pe unde altădată rătăcea ducele de Reichstadt. Sau între Kahlenberg și Leopoldsberg, după umbra lui Schubert, printre copaci, odihnindu-se între frunze. Pe străzile cu case negre. Dar în fiecare dimineață, înainte de ora cinci, coadă la Operă pentru biletul bun și ieftin. (Nu se dădeau zilnic bilete decât pentru un spectacol.) Pe la ora cinci nu venise decât puțină lume să aștepte. Dar curând se făceau vreo cincizeci de oameni înaintea lui Sandu, căci fiecare dintre cei prezenți ținuse locul unui vecin. La ora nouă se deschidea casa, deci rândul lui Sandu venea pe la zece. În toată așteptarea aceasta, Sandu își examina vecinii, și, după ani de zile, mai ține minte încă tipuri. Câteva gospodine cu pălăriile lor amuzante, discutând între ele neobosit, cu vorbe ca „ich weiss nicht”, în timp ce lucrul nu și-l lăsau din mână. Sau o scenă zilnică: un tânăr pradă unui acces de epilepsie. Dar întâmplarea era atât de obicinuită, că nimeni nu se mai speria. Asistau la spectacol, apoi conversația întreruptă continua. Destul de bizare ocupații pentru un adolescent. În loc să observe că Gretel, cu capul gol, cu rochița bleumarine cu pui, îl așteaptă. Cel puțin l-ar fi învățat nemțește. Și, pe deasupra, ea știe să sărute așa de bine!

După licență, trei ani la Paris. Cu intermitențe, pentru excursii prin Franța. În fiecare seară (au fost 20 de excepții?) la Operă, la concert, la orice festival muzical de valoare. Duminica, spectacole fastuoase. Într-adevăr: dimineața, la biserică, pentru orgă. La ora două, Colonne, la cinci, Lamoureux. Seara, operă. Pare aproape imposibil, și totuși bucuria de a asculta nu se irosea în tot lungul zilei. Nu era un concert însemnat care să fie omis. (îndelungele meditații zilnice de pe afișele lipite de coloanele Moriss!) Oricât de umilă ar fi fost reclama, Sandu era exact la cea mai bună reprezentație. Puțini fideli în tot Parisul, vreo zece, dar se recunoșteau între ei. Nu se înțelegeau de mai înainte, dar era sigur că se vor găsi în același loc, cu toate că Parisul mai anunța pentru aceeași oră câteva concerte. Aceeași fatalitate îi înfrățea.

Fără de nici o legătură cu gustul publicului mare. Uneori, în sală nu se găseau decât vreo sută de persoane, și cele mai multe venite la întâmplare. Așa a fost cu Cvartetul Rosé. Dar a lipsit vreunul dintre cei zece? Sau un concert Satie, ocazie unică și Ia Paris, dat la Sorbona. La fiecare notă neprevăzută, tovarășii se căutau cu ochii pentru o secundă. În pauze, discuții aprinse. Timp de meditații, de îndelungi tresăriri? Greu. Programul săptămânal, supraîncărcat, n-o permitea. Și când ziua pariziană se întindea prea lungă, fără nici un prilej de muzică, Sandu intra într-o expoziție de plăci de patefon. Acolo putea auzi ce voia, nu-l zorea nimeni, de oricâte ori.

Sandu, întors în țară, mai examinează încă programul concertelor din Paris. În fiecare seară socotește fiecare spectacol. E emoționat la ora când trebuie să înceapă. Se închipuie între prietenii de odinioară, care trebuie să fie tot acolo. Încearcă să construiască în imaginație desfășurarea muzicii.

O, voi, tovarăși, vă văd pe toți! Nu lipsiți nici unul. Cei care sunt absenți au murit. Uite pe blondul care dă din cap ca să ție măsura. Și cel mic, cu barbă. Și cucoana cu ochi visători. Și junele cu ochelari și cu buze groase. Identici, ca și atunci, ca și cum timpul n-ar fi trecut peste voi. Vă aduceți aminte de un tânăr român al cărui nume nu-l puteați reține, care vă ținea tot timpul tovărășie? L-ați văzut de sute de ori, nu-i observați absența? N-aveți timpul nici unui gând în afară de muzică? Sau ați reflectat poate, grăbit, o singură dată între două sunete: „Trebuie să fi murit”. E singura scuză pe care o admiteți. Ca și cum n-ați avea și voi destule necazuri. Sunteți cu șase ani mai bătrâni. Vi s-au făcut cearcăne primprejurul ochilor, vi s-a albit părul, vă dor încheieturile, dar ce importanță au toate acestea pentru voi! E anunțat un concert cu Kreisler!

Întors în țară, pentru o consolare: plăci de patefon. În toată literatura poate că nu există decât o singură descriere mai prelungită (pe scurt, Huxley) a fericirii pe care o pot produce aceste plăci: Zauberbergàt Thomas Mann. Discurile uniforme, uscate, și care conțin totuși cele mai variate și mai perfecte concerte. Cum să descriu o mulțime de gesturi neînsemnate și totuși miraculoase pentru un îndrăgostit al lor; cu ce dexteritate le mânuiești, tu, care în viața obicinuită de atâtea ori ești stângaci, ca nici cea mai mică atingere să nu le supere: ridul din mijloc, cu toate detaliile lui; cumpănirea îndelungată a celor mai mici calități sau defecte, și satisfacția sau dezolarea pe care o extragi din această cercetare; discuția asupra acelor patefonului (de câte ori nu arunci câte un ac, temându-te să nu-l mai fi întrebuințat o dată!); urmărirea de fiecare clipă a feței vecinului, care ascultă și el, și vanitatea pe care o extragi dacă-l vezi încântat.

Fiecare disc în parte și toate la un loc. Aranjarea lor, catalogarea lor. Este o trudă de fiecare zi și afecția pe care o ai pentru niște ființe adevărate. Căci amatorul de discuri le aude respirând. Când se strică vreuna, din cine știe care întâmplare catastrofală, ai vrea s-o îngropi cu tot alaiul. Nu te înduri să arunci cioburile nefolositoare, și la urmă le păstrezi și pe ele într-un sertar. Și te îndurerezi de câte ori deschizi acel sertar, căci un disc nu poate fi înlocuit, chiar dacă magazinul îți oferă aceeași bucată. [Sunt] legate de el toate micile evenimente care au dus la căpătarea lui, și cu distrugerea lui se distrug și emoțiile cu care l-ai întovărășit în tot timpul. Pe un nou-venit îl primești cu ostilitate, ca pe un înlocuitor, ca pe un copil vitreg care vrea să te consoleze de moartea unui copil veritabil. Și amatorul de discuri are câteodată câte o neliniște teribilă. După moartea mea, ce se va întâmpla cu ele?

Sandu și-a îmbogățit colecția lui cu mari sacrificii. Nesfârșite combinații trebuiau făcute pentru fiecare noutate. Privind catalogul de plăci, Sandu amețea, și era deznădăjduit că nu putea să-și adune tot ceea ce râvnea. Cu creionul însemna ceea ce trebuia să cumpere la prima ocazie, își propunea să le aibe în ordinea preferinței lor și era covârșit de numărul impunător pe care i-l prezenta catalogul. Durerea neputinciosului care întârzie ceasuri pe un catalog de plăci cine o cunoaște? Dar dacă ai răbdare, comoara ți se multiplică. Fără tovărășii, căci nu mai găsești pe nimeni care să aibă aceeași pasiune fantastică și în care să ai perfectă încredere când împrumuți plăcile. Nici măcar nu găsești pe cineva care să asculte multă vreme și să prețuiască darul incalculabil, chemându-l să-i împărtășești această voluptate. Fiecare disc, povestea lui. Vecinul te întreabă, amuzat de emoția cu care îi dai unele amănunte: „Cum mai ții minte?” Și atunci constați că ești atât de depărat de dânsul, că-ți darmă întreaga emoție, și fugi să rămâi iarăși singur, gesticulând ca un vrăjitor printre sunete.

Desigur că nu vom înșira aici toate discurile pe care le are Sandu, fiecare cu povestea lui. Sunt secrete strict personale, care, pentru un strein, e drept să nu aibe nici o însemnătate. Dar câteva exemple. Sacre du Printemps al lui Stravinski a fost adus de Sandu de la Paris. L-a cumpărat pentru că era singurul mijloc să-l cunoască de aproape, fiind dificil, pretinzând un studiu migălos, și executarea lui extrem de rară. La Paris Sandu n-a avut patefon. În ultimele zile înainte de plecare, Sandu își lua rămas bun de la colțurile familiare din Paris. Traversase Jardin du Luxembourg, admirase Olympia a lui Manet de la Luvru, la Biblioteca Națională își alegea lectura de încheiere dintr-un milion de cărți, se mai plimba pe Sena cu o barcă grațioasă, se strecura prin îmbulzeala de pe marile bulevarde și, întors la hotel, de câte ori voia să se repauzeze printre aceste plimbări, mai privea încă o dată plăcile noi, voind să le ghicească misterul numai cu ochii, tezaur ascuns într-o casetă a cărei cheie s-a pierdut. Apoi cele patru plăci tovarășe de tren, trei zile, pe drumul până în țară. Abilitatea ca să nu se spargă ceva. Ajuns acasă, abia a avut timpul să spuie bună ziua la cei care îl așteptau, și s-a închis în camera lui, lângă patefon. Ar putea să facă să fie înțeleasă de un strein această trăire a cărei intensitate a fost susținută în fiecare minută? Un Albeniz i-a fost adus de Coca de la Barcelona. N-ați cunoscut-o pe Coca. De câte ori îl invadau pe Sandu regretele că nu poate ajunge la Barcelona? Cvartetul 127 de Beethoven, ce chinuri erau pe atunci! Concertul lui Schumann e imprimat pe primele lui plăci. Iar Sonata op. 5 a lui Brahms o are de la un sinucigaș. Familia acestuia a vândut plăcile, iar Sandu a ales ce a crezut mai bun. Sufletul mortului, curgând ca o apă, printre obiectele familiare ale lui Sandu…

Și achiziția ultimă, radio. O zi de neliniști, de neînțelegeri cu oamenii, de preocupări meschine, de încercări zădarnice de a fugi - căci dificultățile sunt tot mai complicate la frontieră, nimeni nu mai are timpul să se bucure în liniște de oameni, de luminile unor ape, de parfumul unor copaci. Și noaptea, pe căile văzduhului, prietenie cu întreg universul. „Aici Radio Roma!” Un dulap din camera lui Sandu se transformă în Capitoliu. „Radio Budapesta.” O pernă, insula Margareta. „Radio Viena.” Printre covoare, pe Ring. „Radio Cairo.” Pardoseala, nisipul. „Radio Paris.” Pentru Paris, un loc special, căci la nimic, la nici o stradă, cât de meschină, nu se poate renunța. Combinație de sunete până târziu, până când nu se mai aude nici un zgomot pe stradă, iar posturile de radio tac unul câte unul. Abia atunci Sandu încearcă să adoarmă. Dar visurile începuseră cu mult înainte de somn.

Și va veni o zi când un schelet cu o coasă în mână îl va doborî pe Sandu, și întreaga lui petrecere va trebui să se termine…